Masa Tacerii

Coltul adventist

Nedumerire


Am primit astazi un email din care am aflat ca Florin Laiu, (fost) profesor la Institutul Teologic Adventist de la Cernica, este mai nou directorul Centrului de Studii Rasaritene (Ortodoxe). Incerc inca sa inteleg motivatia unei asemenea decizii, cunoscandu-l atat ca prieten cat si coleg. Inca nu imi este clara motivatia indepartarii de la catedra, desi inteleg ca ar avea de-a face cu aspecte legate de modul cum intelege inspiratia Biblica, interpretarea profetica, si teologia sanctuarului, si ca decizia provine din forurile BRI, via Diviziunea Euro-Africa, Uniunea Romana, si Board-ul Institutului. Inteleg, in aceeasi masura, ca interpretarile pozitiilor lui Florin au fost transmise pe aceeasi filiera, in sens invers, si ca Florin nu a avut o sansa reala la recurs. Lasand la o parte aspectul demiterii sale ca profesor, gasesc ciudata numirea lui Florin ca Director al Centrului de Studii Rasaritene. Florin este un teolog, iar Centrul face parte dintr-o retea de astfel de Centre care tin de domeniul Misiunii bisericii si produce strategii concrete. Dupa parerea mea, Florin nu are inclinatii practice, in domeniul misiunii sau evanghelizarii. Mutarea aceasta suna ca un fel de “mantuire” a sa, o salvare pentru a nu fi dat afara din sistem, dar in acelasi timp o neinspirata numire la conducerea unui centru strategic. In plus, daca Florin trebuie sa stea departe de studenti pentru ca ar avea idei “eretice”, ce fel de strategii ar putea produce domnia sa pe baza aceleiasi teologii?

Advertisements

March 30, 2012 Posted by | adventist, Biblia, biserica, Educatie, misiune, Romania, Teologie | 53 Comments

Memorii – 18


Chiar inainte de intreruperea anului scolar se primise de la Departament aprobarea pentru inca o clasa de studenti. Trei colegi urmau sa ni se alature la inceput de an. Bucuria a fost ca, imediat dupa evenimentele din Decembrie 1989, Uniunea a luat decizia ca 5 studenti (nu doar 3) sa formeze noua clasa, urmand ca nu dupa mult timp sa ni se alature inca 13 colegi.

A avut loc nu doar o infuzie de studenti, sau una de bucurie, ci si o infuzie de viziune. Planuri noi, posibilitati neexplorate inca, asteptari de la sesiunea electiva la nivel de Uniune ce urma sa aiba loc in vara, toate acestea au dat un impuls deosebit studiilor noastre. Aproape fiecare sfarsit de saptamana era petrecut intr-o alta zona a tarii, la o evanghelizare, un botez, o inaugurare. Viata capatase vigoare, si parca ne doream ca revenirea lui Isus sa nu aiba inca loc pentru a putea gusta din bucuria si satisfactia activitatii in libertate. Putin pricepeam atunci cat de scurta va fi aceasta efuziune si ce provocari va aduce libertatea.

Odata cu trecerea in 1990 am reluat cererea pentru pasaport, care mi-a fost eliberat printre primele din noua serie. Cativa prieteni din Germania au sosit imediat cu ajutoare. Si cu o noua invitatie oficiala pentru ambasada. Apoi au sosit ajutoare din Austria, cu camioanele ADRA. Si altele, si altele. Cei ce veneau ramaneau uimiti de vechimea masinilor de dactilografiat pe care le foloseam, si ne propuneau sa le dam lor in schimbul unora electrice sau chiar a computerelor din generatia de inceput. Vizitatorii erau uimiti de ce vedeau la noi, iar reciproca era valabila in ce ne priveste. Eram surprins de uimirea lor ca bisericile noastre sunt pline si ma intrebam de ce ale lor nu sunt. Aveam sa aflu mai tarziu.

Am folosit vacanta de primavara pentru a vizita Germania Federala, in mod deosebit Seminarul Teologic de la Darmstadt. Cu pasaportul in mana am facut coada la Ambasada Germaniei si Austriei, nepregatite pentru afluenta de cereri de viza. Imediat ce am obtinut vizele am plecat cu masina spre granita. Era ciudat sentimentul trait atunci cand te depaseau mai toate masinile pe autostrazile occidentale. La Darmstadt mi-am revazut prietenii si am participat la cursuri. Studentii si profesorii au strans carti pentru umila biblioteca a Seminarului Adventist de la Bucuresti. Micuta Dacie s-a umplut cu carti pana la geamuri. Unii au donat carti noi sau aproape noi, unele din ele chiar de referinta. Imi amintesc de bucuria lui Aurel Ionica atunci cand a vazut enciclopedia Even-Shoshan, pentru care a zis ca ma pupa (nu-mi amintesc daca a si facut-o 🙂 ).

March 26, 2012 Posted by | adventist, biserica, diaspora, Educatie, Europa, istorie, misiune, Romania, societate/cultura, Teologie, tineri | Leave a comment

Memorii – 16


Putin ne dadeam seama in acele momente ca Dumnezeu raspundea (si) rugaciunilor noastre. Am sunat la Bucuresti, sa spun parintilor ca voi intarzia. Nu reuseam sa prind legatura nicicum. Dupa mai bine de o ora am reusit in sfarsit, si am primit sfatul sa ma indrept cat mai repede spre Bucuresti, dar sa fiu foarte atent. Atent la ce? Convorbirea se intrerupsese deja. Am plecat cu masina spre Bucuresti. Soseaua Bucuresti-Ploiesti era neobisnuit de pustie. Pe tot traseul pana la intrarea in Bucuresti am intalnit doar doua masini venind dinspre Bucuresti. Unul din soferi m-a semnalizat insistent cu farurile. Am gonit cu toata viteza pe soseaua complet libera. M-am oprit doar la Arcul de triumf unde Militia si armata blocasera soseaua Kisselef si deviau masinile spre Crangasi sau spre Televiziune si Dorobanti. Am zarit TAB-uri. Abia atunci mi-am dat seama ca se intampla ceva serios in Bucuresti.

Am trecut cu bine de Televiziune si Dorobanti, inca nu incepuse asediul acolo. Soseaua Mihai Bravu si apoi Calea Vacaresti m-au ajutat sa ies la Bd. Cantemir. Acolo drumul spre centru era din nou blocat. Militia si armata formau un cordon. Am spus ca stateam in zona, dar am fost intors de cateva ori. In cele din urma un militian mi-a spus: Du-te, daca vrei sa mori. Am intrat pe Cuza Voda si intr-un minut am fost in casa. Pe strada am vazut oameni fugind, urmariti de altii. Doar cand am coborat din masina am auzit ca in apropiere se tragea, atat cu armament greu cat si cu arme automate. Traiam momente de cosmar, atmosfera de razboi. Se vedeau gloantele trasoare in intunericul noptii. In toate directiile. Ne-am rugat mult in noaptea aceea. Chiar si cu vecinii neadventisti din cladire.

Spre dimineata atmosfera s-a mai linistit. Spre pranz am iesit sa caut paine. In drum spre Piata Norilor am vazut patrule de militieni cu caini, dar care se tineau departe de populatie. Am auzit pe cativa adresandu-le insulte, injurandu-i. Era ceva ireal pentru ca pana atunci nimeni nu avea curajul sa obiecteze macar legat de prezenta lor. In magazin, spre surprinderea noastra, era paine de toate soiurile, cornuri, produse de patiserie. Si nici un pic de coada. In timp ce eram in magazin a intrat cineva si a intrebat: A cazut? Un altul, foarte agitat, a raspuns: A fugit, a fugit Ceausescu. Vestea a cazut ca un traznet. Am vazut cum oamenii au last painea pe tejghea si au iesit afara strigand cat puteau: Libertate! Cineva scosese deja radioul pe un balcon si se auzea Mircea Dinescu anuntand evenimentele tocmai petrecute. Era o stare ireala, parca traiam in vis. Patrulele militiei se retrageau cu caini cu tot prin spatele blocurilor ca sa nu fie probabil asaltati de multimea dezlantuita.

M-am intors acasa cu painea care nu a mai avut cautare. Televiziunea transmitea deja primele imagini cu elicopterul dictatorului plecand de pe cladirea Comitetului Central, cu multimile dezlantuite, si cu harababura din studiourile Televiziunii. Orasul vuia deja de masini, camioane, tramvaie, autobuze care claxonau incontinuu. Unii scosesera steagurile cu stema decupata pe geamurile masinilor si faceau raliu pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Ne-am suit in masina si am pornit pe bulevard spre Universitate. Se mergea incet, se avansa greu. Pretutindeni era o atmosfera incredibila. Oamenii se imbratisau, traversau bulevardul printre masinile care claxonau, era un vacarm de nedescris.

Odata cu caderea serii, atmosfera a redevenit sumbra. Tirurile de arme au inceput din nou sa se auda. Razlet, dar constant. Ne intrebam ce se intampla. Televiziunea transmitea in direct din Piata Palatului, si era clar ca oameni erau raniti si mureau pentru ca se tragea in multime. Securitatea se intorsese. Luase doar o pauza, insa sub acoperirea intunericului isi continuau obiceiurile.

January 20, 2012 Posted by | adventist, istorie, media, misiune, politica, Romania, Securitate, societate/cultura, tineri | Leave a comment

Memorii – 15


Am urmarit evenimentele din Decembrie 1989 in Bucuresti la “cald” locuind chiar in centrul orasului. In dimineata zilei cand urma sa aiba loc manifestatia de protest impotriva “huliganilor” de la Timisoara programasem o intalnire cu cativa tineri si o deplasare cu mancare la orfelinatul de la Tatarai. Ii vedeam pe cei ce urmau sa participe la manifestatie carand protretele tovarasilor cu susul in jos sau chiar neglijent, ceea ce nu se mai intamplase vreodata fara interventia Militiei sau a Securitatii. Oamenii vorbeau intre ei foarte aprins si destul de liber, fara teama de a fi ascultati de cine “trebuie”.

Am iesit din Bucuresti fara probleme la ora 8:30 fara sa intuiesc amploarea evenimentelor ce vor urma. In timp ce impachetam cadourile si mancarea pentru copii, urmaream in fundal cuvantarea lui Nicolae Ceausescu. Mai mult o intuiam, ca de ascultat nu o asculta nimeni din grup. Ne-a surprins, insa, intreruperea programului si muzica ce a urmat. Era clar ca ceva neobisnuit s-a intamplat. Am plecat spre Tatarai unde ne asteptau copiii in conditii execrabile. Tinuti ca animalele, pe niste “tambale” metalice ce fusesera candva paturi de spital sau de armata. Cei cu handicap locomotor se tarau pe mozaicul si cimentul de pe jos care nu fusese spalat de mult si pe care puteau fi usor recunoscute urmele de fecale. Mirosul pestilential de urina si fecale era accentuat de putina caldura emanata de o soba mare de teracota. Copiii nu aveau decat o camasa larga pe ei, si aceea zdrentuita.

Vizitasem caminul acela de cateva ori inainte, cu cativa membrii din comunitatea de tigani de la Niculesti, si cu un grup de prieteni din Germania care adusesera ajutoare. Era clar acum ca nimic din ce fusese donat pentru copii nu ajunsese la ei. Si de data aceasta administratorul si infirmierele sau educatoarele ne-au sugerat ca putem sa le dam lor ce am adus si le vor distribui ele copiilor. Am refuzat politicos si am inceput sa dam copiilor, individual, ce adusesem. Era impresionant pana la lacrimi sa vezi reactiile copiilor care, dupa ce primeau punga cu fructe si alte alimente o strangeau la piept si o ascundeau cat puteau de teama de a nu le fi luata. Altii se grabeau sa muste din fructe ca si cand vroiau sa fie siguri ca se vor bucura de ele inainte de a le fi confiscate. Bucuria lor se exprima adesea prin tipete. Era o priveliste de neimaginat si un nivel animalic la care fusesera adusi sau tinuti acesti copii. Nu ne puteam opri lacrimile. Educatoarele nu ii mai puteau tine sub control pe copii, desi aplicau lovituri puternice cu nuielele pe care le aveau in dotare. Cei care se tarau pe jos au varsat pungile pe cimentul murdar si mancau direct de acolo.

Imi e si acum greu sa descriu ce am vazut si trait in acea zi de 21 Decembrie 1989. Privatiunile si lipsa libertatilor in lumea din afara orfelinatului paleau in comparatie cu conditiile inumane in care (inca) traiau acei copii. Orice incercare de a negocia cu conducerea orfelinatului imbunatatirea conditiilor de viata ale copiilor au fost respinse. Erau rebuturi ale societatii, respinsi de parinti, si trebuiau eliminati cat mai curand. Nu puteai sa nu te revolti cand ti se spunea ca Partidul si Guvernul comunist are grija de acesti copii, si ca nu au nevoie de ajutorul nimanui din afara. Nu dadea bine pentru imaginea comunistilor sa te implici, pentru ca ar fi insemnat ca ei nu sunt in stare. Nu am vazut sa existe paza sau Securisti prin zona, dar cu siguranta erau informatori printre angajati. Benevol.

Am plecat de acolo cu sufletul incarcat ca de o povara imposibil de purtat. Ne-am oprit la apartamentul lui Laurentiu Serban in Ploiesti si am  discutat indelung ce s-ar putea face. Ne-am rugat in mod deosebit ca Dumnezeu sa gaseasca o cale sau sa schimbe oamenii si situatia. De fiecare data cand ii vizitam, unii din acesti copii nu mai erau. Trecusera la odihna, dupa un calvar greu de imaginat de catre noi, cei din lumea reala.

January 7, 2012 Posted by | adventist, istorie, misiune, Romania, Securitate, societate/cultura, tineri | 2 Comments

La colindat


Intr-un alt an, de sarbatori, am plecat sa colindam. Am umplut doua masini si am pornit. Printre altii, ne-am inteles sa poposim si la Cornel Maftei in Militari. Insa Cornel se pare ca a adormit cu dopurile in urechi si nu a auzit cand am sunat la usa (cel putin asa s-a justificat). Si am sunat, si am tot sunat . . . nici un raspuns. Am crezut ca face o gluma, asa ca am inceput sa cantam in fata usii. Nimic, nici un raspuns. Am coborat din bloc pentru a ne continua periplul planuit. Insa planurile ne-au fost date peste cap cand a aparut duba Militiei. Ne-au legitimat si m-au . . . arestat. Pentru ce? Pentru tulburarea linistii publice! Urma sa aflam ca “cineva” alertase Militia cand ne-a auzit cantand colinde pe scara blocului.

In momentul in care am fost suit in duba, a sarit inauntru si Ligia Balan. Le-a spus militienilor ca ea vrea sa mearga in arest de buna voie. Ceilalti au venit pe jos la sectia de Militie care nu era departe de locul incidentului. Am dat declaratii, in care am spus ca ma aflam la colindat. Se facuse ora 3 dimineata. Mi-au cerut numarul de telefon si au sunat sa vorbeasca cu parintii. Doar mama era acasa. Militianul a intrebat-o foarte indignat daca stie ce face fiul ei la ora respectiva. Mama a raspuns ca stie ca sunt plecat . . . la colindat. Militianul a ramas fara replica. In cele din urma, dezamagit, a raspuns ca nu se astepta ca parinti responsabili sa-si lase odrasla sa colinde 🙂

Desi s-a soldat cu un joc de cuvinte, era adevarat ca plecasem sa colindam. Ceea ce era o iresponsabilitate civica si o incalcare a ordinii si linistii publice in comunism. Dimineata ne-au dat drumul, si ne-au returnat actele masinilor. Ma intreb si acum unde o mai exista procesul verbal de arestare si declaratiile date in noaptea aceea. Militienii atei au aflat mai multe despre aparitia crestinismului si despre Isus in noaptea aceea decat aflasera in viata lor pana atunci. Misiune indeplinita.

December 24, 2011 Posted by | adventist, Ateism, Biblia, biserica, imnuri, inchinare, istorie, misiune, Muzica, Romania, societate/cultura, tineri | Leave a comment

Colinde cu . . . cantec


Astazi e ziua colindelor. Pentru mine. Am evitat cat am putut expunerea la avalansa colindatului comercial pentru a nu fi intoxicat de colindele industriale. Pentru ca orice “cantautor” sau aspirant se foloseste de sarbatori pentru a mai “lansa” un album. Iar noi suntem obligati sa ii ascultam pe toti si toate, ba in metrou, ba in autobuz, ba in tren, in mall, in aeroport, ba chiar si la toaletele publice. Ni se prezinta tot felul de versiuni ale colindelor, unele mai diafane, altele mai alergate, mai grohaite sau icnite, in functie de starea de spirit sau de pozitia interpretului la momentul respectiv. Anumite “colinde” ocolesc aproape perfect melodia initiala devenind mai degraba ocolinde.

A fost o vreme cand colindele insemnau altceva. Prin Decembrie 1988, o parte din prietenii mei luau cursuri de canto la Scoala populara de arta din Ploiesti, scoala gazduita in Palatul Culturii, in plin centrul orasului. Ne-am intalnit intr-o seara cu profesoara de canto, doamna Szabados, si i-am propus sa organizam un recital, un concert al clasei. Concert de colinde. Dansa era organista la biserica Lutherana din Ploiesti, din cate imi amintesc, asa ca surpriza nu a fost mare. Era, insa, un risc. Colindele nu-l preamareau pe mai-marele zilei, ci pe Domnul domnilor. Securitatea era atenta, mai ales la sfarsit de an, sa nu cumva sa apara miscari de protest. Iar colindele erau o sfidare la adresa potentatului de Scornicesti.

Profesoara a acceptat, cu cateva conditii. Ne-am intalnit pentru o repetitie insa nu eram destui, asa ca am dat veste printre prieteni. Si s-au adunat, cei de la Campina, de la Valcanesti, de la Goruna, de la Batrani, din Bucuresti, Valeni, Urleta, Magureni, Fierbinti. Ne intrebam cati vor veni intrucat era o zi mohorata, iar dupa pranz s-a lasat deja ceata. In naivitatea noastra am pus chiar un afis pe usa de la intrarea in cladirea Palatului culturii de la strada principala. Nici nu e de mirare ca in scurt timp afisul a . . . disparut. Abia atunci am inceput sa ne dam seama de implicatiile evenimentului. Cineva chiar ne-a sfatuit sa renuntam in ultimul moment. Dar cand am vazut sala arhiplina gandul abandonului a fost uitat pe loc.

Programul a inceput. “O, ce veste minunata!” a fost colindul de debut. Pe fetele celor din sala se vedeau lacrimi, la fel ca si pe obrajii profesoarei de canto. Cantam gatuiti de emotie. Atmosfera era electrizanta, inaltatoare. Sa poti canta despre nasterea Mantuitorului, in Palatul Culturii, in timpul comunismului, sub ochii Securistilor care evident gaseau ca e prea tarziu sa mai poata interveni. Doua ore, atat a durat “recitalul” clasei de canto. Imn dupa imn, colind dupa colind.

La final, multimea a mai stat in holul Palatului. Unul din cei prezenti, de obicei tacut, mi-a spus cu ochii umeziti de lacrimi: “Ciupeste-ma, nu pot sa cred ce vad si aud.”

N-am mai stat mult dupa incheiere si am plecat spre Bucuresti. Se lasase intunericul, iar ceata deasa facea sa nu poti merge cu mai mult de 20-30km/ora. Cred ca am facut mai mult de doua ore pana in Bucuresti, dar am putut observa din cand in cand, in urma, o masina a Militiei care ma urma la distanta. Zapada topita in cursul zilei se transformase in gheata si masina patina frecvent. La intrarea in Bucuresti, dupa ce am trecut de Aeroportul Baneasa am sesizat o alta masina a Militiei oprita perpendicular pe sosea in intersectia de langa podul Baneasa. Un militian a coborat si a dat sa ridice mana pentru a ma opri. In momentul acela am apasat pedala de frana si masina a scapat de sub control. Am incercat sa o redresez, insa fara succes. Cel de la volanul masinii de Militie si-a dat seama de situatie si a pornit motorul mutand masina din intersectie doar cu cateva secunde inainte de inevitabila coliziune. Intrucat coborasem panta am apasat acceleratia si mi-am continuat drumul. Ma uitam mereu in oglinda retrovizoare, insa nu am mai vazut nici o masina de Militie. Am ajuns in cele din urma acasa. Inconjurand masina, am realizat ca aveam numar de . . . Botosani 🙂

December 23, 2011 Posted by | adventist, biserica, imnuri, inchinare, istorie, misiune, Muzica, Romania, Securitate, societate/cultura, tineri | Leave a comment

Patul lui Procust


Un student al Institutului Teologic Adventist de la Cernica scrie urmatoarele:

“Problema este ca in ce priveste teologia nu mai avem profesori de la care sa invatam. Nivelul teologic este la nivelul discutiilor scolii de Sabat din comunitatea bunicii. O buna parte din acesti profesori sunt pastori fara studii si experienta (mastere sau doctorate) cu care uneori avem impresia ca pierdem vremea. Dezbaterea si exprimarea opiniei personale nu este incurajata . . .”

Are cineva ceva de zis?

July 1, 2011 Posted by | adventist, biserica, Educatie, misiune, opinii, Romania, Teologie, tineri | 6 Comments

Aici a stat!


Un nume precum cel al lui Samuel Koranteng-Pipim trezeste sentimente puternice, fie de identificare, fie de distantare. Autor al catorva carti controversate, Koranteng-Pipim a fost in ultimii ani varful de lance al asa-zisilor aparatori ai Bibliei si doctrinei adventiste. Articolele si cartile lui au infierat pe cei care nu erau de acord cu el si cu tabara “adevaratilor” sfinti. Primele pagini ale cartii Receiving the Word (tradusa si in romaneste sub titlul “Primeste Cuvantul”) imparte lumea teologica in trei categorii, dintre care doar una reprezinta in opinia lui Koranteng-Pipim “ramasita”. Restul . . . sunt decazuti, si prea putin har transpira din scrierile sale pentru aceste fiinte umane iubite de Dumnezeu. Pentru a-si intari sustinerile, Pipim publica Here We Stand! (tradusa in romaneste sub titlul “Aici Stam!”).

Din pacate, SKP nu a stat mereu pe pozitia pe care o sustinea cu cerbicie. Intr-o serie de scrisori recente catre colegi, colaboratori, si administratorii conferintei Michigan, Pipim isi anuleaza toate prezentarile programate si isi da demisia. Motivul? Dupa cum spune el, o “cadere morala” in care a fost implicata si o alta persoana, cadere ce i-a afectat relatia de familie si relatia cu Dumnezeu. Pentru detalii, cititi aici sau aici. Nu este cazul sa se bucure nimeni de situatia nefericita a lui SKP. Dar este momentul sa revedem cateva lectii importante. Prima este cea pe care Biblia ne-o recomanda: Cine crede ca sta, sa ia seama sa nu cada. A doua lectie este umilinta, intrucat “mandria merge inaintea caderii”. A treia lectie, si cea mai importanta, este ca nu putem sta singuri ci doar prin puterea lui Dumnezeu. Pretentia ca “aici stam”, fara amendamentul Lutherian “asa sa-mi ajute Dumnezeu”, se dovedeste catastrofala. Si nu in ultimul rand, avem nevoie de echilibrul caracterului divin care uneste in egala masura dreptatea si mila, indreptatirea si harul.

June 8, 2011 Posted by | adventist, Biblia, biserica, misiune, Romania, Teologie, tineri | 1 Comment

Biserica si “zburatoarele”


Compania Southwest Airlines a suferit recent un accident. Atat fizic cat si de imagine. O cursa dinspre Arizona spre nordul Californiei a trebuit sa aterizeze de urgenta dupa decolare pentru ca in partea superioara a aeronavei s-au desprins niste panouri, in asa fel incat pasagerii aveau acces gratuit la vizionarea planetelor. Imi amintesc de un  moment similar pe aeroportul local cand comandantul aeronavei a refuzat sa decoleze intrucat a constatat ca doua suruburi de la un panou exterior nu sunt fixate corespunzator si risca sa trimita panoul in capul vreunui (si asa) muritor de la o inaltime considerabila. Distanta de zbor era oricum sub o ora, dar pilotul a dorit sa zburam in siguranta iar compania sa nu sufere la capitolul imagine. Si am preferat varianta lui, desi a trebui sa stam pe pista, in avion, circa o ora si jumatate pana cand mecanicul a ajuns la aeroport (era Duminica) si, practic, a insurubat la loc cele doua suruburi rebele. Am pierdut cursa urmatoare, dar compania a rezolvat situatia spre satisfactia pasagerilor.

Intr-un fel, situatia companiei aeriene seamana cu momentele prin care trece biserica atunci cand lucrurile nu merg bine. In loc sa se distanteze de “suruburile” cu pricina sau de “gaura” din plafon, compania a abordat o strategie onesta. Nu au ascuns sau minimalizat incidentul ci au permis presei sa difuzeze imaginile, adaugand, insa, ca sunt primii care isi pun intrebarile cele mai dificile si delicate: ce a cauzat incidentul? Cate alte aeronave sufera de aceeasi slabiciune? Mai este zborul cu compania respectiva un zbor sigur?

Nu si-au pus doar intrebari incomode singuri, dar au  apelat la specialisti care sa le indice viciile de operare care conduc la fisurarea fuselajului. Pe deasupra, au anulat 600 de zboruri si au imobilizat 80 de aeronave pentru control. In felul acesta au pierdut multi bani, dar au recuperat la imagine si siguranta. Numarul calatorilor nu a scazut, in ciuda evenimentelor neplacute.

Nu pot sa nu ma intreb daca biserica Adventista (si, implicit orice biserica) are curajul confruntarii cu o situatie de acest gen. De ce trebuie acoperite detaliile (care oricum se afla, si adesea distorsionat)? Imi amintesc de reactia in cazul Feresteanu, sau mai bine zis de lipsa de reactie publica. Apoi cazul familiei Mandache din Techirghiol, sau al profesoarei implicate in moartea adolescentului bucurestean, sau al familiei din Dobrogea care a sfarsit incinerata pe camp, sau al cazurilor de colaborare cu Securitatea. Preocuparea principala pare sa fie imaginea, dar tacerea tocmai imaginea bisericii o afecteaza. Detasarea de cei cu probleme nu face decat sa demonstreze ca biserica este “deranjata” de astfel de persoane. Acesta este efectul comunicatelor departamentului . . . cu pricina.

Daca biserica scade numeric, care sunt cauzele reale, nu doar argumentul pueril al emigrarii membrilor in cautare de lucru (desi este si acesta unul din ele)? Daca a disparut spiritul misionar, care sunt motivele pentru care acesta este lipsa si care sunt factorii care ar putea revigora biserica? Este biserica dispusa sa invite specialisti care sa o evalueze si sa ii prezinte un raport facut cu neutralitate? Este conducerea bisericii dispusa sa schimbe lucrurile care trebuie schimbate, in interpretarea Manualului, a Bibliei, a scrierilor inspirate, sau a modului de inchinare? Care este starea de sanatate a bisericilor locale, mai ales a celor mici din mediul rural? Dar a celor din orase? Cat de relevante mai sunt acestea pentru mediul in care se afla si pentru cei ce trec pe langa ele?

Acestea sunt doar cateva intrebari dintr-o lista lunga care asteapta sa fie clarificate. Ce este mai important: o analiza dura pe termen scurt, dar cu efecte pe termen lung, sau o “coafare” a realitatii care nu va aduce nimic bun vreodata?

April 11, 2011 Posted by | adventist, Biblia, biserica, Dialog, evanghelici, inchinare, istorie, media, misiune, Romania, societate/cultura, Teologie | Leave a comment

Hear ye, Hear ye!


Pana acum aproximativ 6-7 ani in urma, biserica Adventista din Romania era prezenta in cadrul stirilor misionare de la Scoala de Sabat la nivel international. De atunci incoace, lipseste aproape cu desavarsire. M-am intrebat care ar fi cauza. Brusc sa nu se mai intample ninmic semnificativ pe taramul mioritic Adventist? E drept ca lipsa stirilor misionare corespunde cu o scadere constanta a numarului total de membri. Insa, din observatiile mele, exista inca departamente si biserici locale in care exista viata. Concluzia se muta, astfel, in zona departamentului de comunicare. In perioada amintita au activat doi directori, dar rezultatele nu difera. Se pare ca modelul departamentului de comunicare este mai degraba de “damage control” decat pro-activ. Adica luam cuvantul doar ca sa ne aparam, in caz de necesitate, dar biserica mondiala nu ne intereseaza. Relatia cu ea este utila la nivel financiar, dar altfel nenecesara. Probabil ca perenul sentimentul de auto-multumire de sine isi spune cuvantul: adevaratul Adventism este pastrat de “ramasita” din Romania, daca altii sunt interesati de noi, sa ne caute.

Scriu randurile acestea acum, desi lipsa noutatilor romanesti frapeaza de ani buni, pentru ca am avut surpriza ca presedintele Conferintei Generale sa foloseasca in predica de acum o saptamana in campusul Univeristatii Andrews doua ilustratii “romanesti”. Una despre activitatea bisericii adventiste in zona de granita Moldo-Romana, iar cealalta despre un prizonier de constiinta in Romania comunista. La final l-am intrebat, de curiozitate, cat de recente sunt informatiile. Mi-a raspuns ca i-au fost relatate in perioada 1990-1995, cand a fost presedintele Diviziunii Euro-Asia. Asadar, toate-s vechi si noua-s toate 🙂

April 10, 2011 Posted by | adventist, biserica, media, misiune, Romania, Teologie | 2 Comments