Masa Tacerii

Coltul adventist

Memorii – 15


Am urmarit evenimentele din Decembrie 1989 in Bucuresti la “cald” locuind chiar in centrul orasului. In dimineata zilei cand urma sa aiba loc manifestatia de protest impotriva “huliganilor” de la Timisoara programasem o intalnire cu cativa tineri si o deplasare cu mancare la orfelinatul de la Tatarai. Ii vedeam pe cei ce urmau sa participe la manifestatie carand protretele tovarasilor cu susul in jos sau chiar neglijent, ceea ce nu se mai intamplase vreodata fara interventia Militiei sau a Securitatii. Oamenii vorbeau intre ei foarte aprins si destul de liber, fara teama de a fi ascultati de cine “trebuie”.

Am iesit din Bucuresti fara probleme la ora 8:30 fara sa intuiesc amploarea evenimentelor ce vor urma. In timp ce impachetam cadourile si mancarea pentru copii, urmaream in fundal cuvantarea lui Nicolae Ceausescu. Mai mult o intuiam, ca de ascultat nu o asculta nimeni din grup. Ne-a surprins, insa, intreruperea programului si muzica ce a urmat. Era clar ca ceva neobisnuit s-a intamplat. Am plecat spre Tatarai unde ne asteptau copiii in conditii execrabile. Tinuti ca animalele, pe niste “tambale” metalice ce fusesera candva paturi de spital sau de armata. Cei cu handicap locomotor se tarau pe mozaicul si cimentul de pe jos care nu fusese spalat de mult si pe care puteau fi usor recunoscute urmele de fecale. Mirosul pestilential de urina si fecale era accentuat de putina caldura emanata de o soba mare de teracota. Copiii nu aveau decat o camasa larga pe ei, si aceea zdrentuita.

Vizitasem caminul acela de cateva ori inainte, cu cativa membrii din comunitatea de tigani de la Niculesti, si cu un grup de prieteni din Germania care adusesera ajutoare. Era clar acum ca nimic din ce fusese donat pentru copii nu ajunsese la ei. Si de data aceasta administratorul si infirmierele sau educatoarele ne-au sugerat ca putem sa le dam lor ce am adus si le vor distribui ele copiilor. Am refuzat politicos si am inceput sa dam copiilor, individual, ce adusesem. Era impresionant pana la lacrimi sa vezi reactiile copiilor care, dupa ce primeau punga cu fructe si alte alimente o strangeau la piept si o ascundeau cat puteau de teama de a nu le fi luata. Altii se grabeau sa muste din fructe ca si cand vroiau sa fie siguri ca se vor bucura de ele inainte de a le fi confiscate. Bucuria lor se exprima adesea prin tipete. Era o priveliste de neimaginat si un nivel animalic la care fusesera adusi sau tinuti acesti copii. Nu ne puteam opri lacrimile. Educatoarele nu ii mai puteau tine sub control pe copii, desi aplicau lovituri puternice cu nuielele pe care le aveau in dotare. Cei care se tarau pe jos au varsat pungile pe cimentul murdar si mancau direct de acolo.

Imi e si acum greu sa descriu ce am vazut si trait in acea zi de 21 Decembrie 1989. Privatiunile si lipsa libertatilor in lumea din afara orfelinatului paleau in comparatie cu conditiile inumane in care (inca) traiau acei copii. Orice incercare de a negocia cu conducerea orfelinatului imbunatatirea conditiilor de viata ale copiilor au fost respinse. Erau rebuturi ale societatii, respinsi de parinti, si trebuiau eliminati cat mai curand. Nu puteai sa nu te revolti cand ti se spunea ca Partidul si Guvernul comunist are grija de acesti copii, si ca nu au nevoie de ajutorul nimanui din afara. Nu dadea bine pentru imaginea comunistilor sa te implici, pentru ca ar fi insemnat ca ei nu sunt in stare. Nu am vazut sa existe paza sau Securisti prin zona, dar cu siguranta erau informatori printre angajati. Benevol.

Am plecat de acolo cu sufletul incarcat ca de o povara imposibil de purtat. Ne-am oprit la apartamentul lui Laurentiu Serban in Ploiesti si am  discutat indelung ce s-ar putea face. Ne-am rugat in mod deosebit ca Dumnezeu sa gaseasca o cale sau sa schimbe oamenii si situatia. De fiecare data cand ii vizitam, unii din acesti copii nu mai erau. Trecusera la odihna, dupa un calvar greu de imaginat de catre noi, cei din lumea reala.

January 7, 2012 - Posted by | adventist, istorie, misiune, Romania, Securitate, societate/cultura, tineri

2 Comments »

  1. Revolutia ca raspuns la rugaciune. Cool🙂

    Comment by polychronios | January 7, 2012 | Reply

    • Sau rugaciunea ca expresie a nevoii de revolutie.

      Comment by admin | January 7, 2012 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: