Nedumerire

Am primit astazi un email din care am aflat ca Florin Laiu, (fost) profesor la Institutul Teologic Adventist de la Cernica, este mai nou directorul Centrului de Studii Rasaritene (Ortodoxe). Incerc inca sa inteleg motivatia unei asemenea decizii, cunoscandu-l atat ca prieten cat si coleg. Inca nu imi este clara motivatia indepartarii de la catedra, desi inteleg ca ar avea de-a face cu aspecte legate de modul cum intelege inspiratia Biblica, interpretarea profetica, si teologia sanctuarului, si ca decizia provine din forurile BRI, via Diviziunea Euro-Africa, Uniunea Romana, si Board-ul Institutului. Inteleg, in aceeasi masura, ca interpretarile pozitiilor lui Florin au fost transmise pe aceeasi filiera, in sens invers, si ca Florin nu a avut o sansa reala la recurs. Lasand la o parte aspectul demiterii sale ca profesor, gasesc ciudata numirea lui Florin ca Director al Centrului de Studii Rasaritene. Florin este un teolog, iar Centrul face parte dintr-o retea de astfel de Centre care tin de domeniul Misiunii bisericii si produce strategii concrete. Dupa parerea mea, Florin nu are inclinatii practice, in domeniul misiunii sau evanghelizarii. Mutarea aceasta suna ca un fel de “mantuire” a sa, o salvare pentru a nu fi dat afara din sistem, dar in acelasi timp o neinspirata numire la conducerea unui centru strategic. In plus, daca Florin trebuie sa stea departe de studenti pentru ca ar avea idei “eretice”, ce fel de strategii ar putea produce domnia sa pe baza aceleiasi teologii?

Biblia umanistilor

La sfarsitul lunii Mai a anului trecut (2011) a aparut “The Good Book: A Humanist Bible”. Alcatuita de A. C. Grayling, biblia umanistilor contine printre altele Geneza, Intelepciunea, Parabolele, Plangerile, Consolarile, Cantecele, Istoriile, Proverbele, Legiuitorul, Faptele, Epistolele si Binele. Geneza incepe astfel (primul capitol incercand sa faca o paralela creatiunii din Biblia iudeo-crestina):

“In the garden stands a tree. In springtime it bears flowers; in the autumn, fruit. Its fruit is knowledge, teaching the good gardner how to understand the world. From it he learns how the tree grows from seed to sapling, from sapling to maturity, at last ready to offer more life; and from maturity to age and sleep, whence it returns to the elements of things. The lements in turn feed new births; such is nature’s method, and its parallel with the course of humankind. It was from the fall of a fruit from such a tree that new inspiration came for inquiry into the nature of things, when Newton sat in his garden and saw what no one had seen before: that an apple draws the earth to itself, and the earth the apple, through a mutual force of nature that holds all things, from the planets to the stars, in unifying embrace. So all things are gathered into one thing: the universe of nature, in which there are many worlds: the orbs of light in an immensity of space and time, and among them their satellites, on one of which is a part of nature that mirrors nature itself, and can ponder its beauty and significance, and seek to understand it: this is humankind. All other things, in their cycles and rhythms, exist in and of themselves; but in humankind there is experience also, which is what makes good and its opposite, in both of which humankind seeks to grasp the meaning of things.”

Pentru mai multe informatii vezi site-ul autorului (http://www.doctorofdisbelief.com/blog/books-by-ac-grayling.html), unde esti invitat sa-ti iei Ph.D.-ul in Erezie sau sa devii Doctor in Necredinta.

La colindat

Intr-un alt an, de sarbatori, am plecat sa colindam. Am umplut doua masini si am pornit. Printre altii, ne-am inteles sa poposim si la Cornel Maftei in Militari. Insa Cornel se pare ca a adormit cu dopurile in urechi si nu a auzit cand am sunat la usa (cel putin asa s-a justificat). Si am sunat, si am tot sunat . . . nici un raspuns. Am crezut ca face o gluma, asa ca am inceput sa cantam in fata usii. Nimic, nici un raspuns. Am coborat din bloc pentru a ne continua periplul planuit. Insa planurile ne-au fost date peste cap cand a aparut duba Militiei. Ne-au legitimat si m-au . . . arestat. Pentru ce? Pentru tulburarea linistii publice! Urma sa aflam ca “cineva” alertase Militia cand ne-a auzit cantand colinde pe scara blocului.

In momentul in care am fost suit in duba, a sarit inauntru si Ligia Balan. Le-a spus militienilor ca ea vrea sa mearga in arest de buna voie. Ceilalti au venit pe jos la sectia de Militie care nu era departe de locul incidentului. Am dat declaratii, in care am spus ca ma aflam la colindat. Se facuse ora 3 dimineata. Mi-au cerut numarul de telefon si au sunat sa vorbeasca cu parintii. Doar mama era acasa. Militianul a intrebat-o foarte indignat daca stie ce face fiul ei la ora respectiva. Mama a raspuns ca stie ca sunt plecat . . . la colindat. Militianul a ramas fara replica. In cele din urma, dezamagit, a raspuns ca nu se astepta ca parinti responsabili sa-si lase odrasla sa colinde 🙂

Desi s-a soldat cu un joc de cuvinte, era adevarat ca plecasem sa colindam. Ceea ce era o iresponsabilitate civica si o incalcare a ordinii si linistii publice in comunism. Dimineata ne-au dat drumul, si ne-au returnat actele masinilor. Ma intreb si acum unde o mai exista procesul verbal de arestare si declaratiile date in noaptea aceea. Militienii atei au aflat mai multe despre aparitia crestinismului si despre Isus in noaptea aceea decat aflasera in viata lor pana atunci. Misiune indeplinita.

Memorii – 6

La scurt timp dupa procesul kafkian aveam sa ne confruntam cu o alta surpriza. In programa de studiu era inclusa si o ora de “educatie cetateneasca”, obligatorie in perioada comunista. In functie de profesorul care preda ora respectiva erau abordate subiecte mai mult sau mai putin “cetatenesti”, de multe ori ocazia transformandu-se in ora de dirigentie.

Intr-o anumita ocazie, Misu Popa s-a apucat sa citeasca din presa zilei (“Scanteia”, probabil) un articol ce preamarea comunismul si pe Nicolae Ceausescu, “vajnicul” conducator al RSR. Din cand in cand facea pauze si ne “traducea” ceea ce tocmai citise, facand ora respectiva extrem de plictisitoare. Pe fondul acesta de apatie si indiferenta din partea studentilor a cazut traznetul. Valentin Bota a lovit puternic cu pumnul in masa si a inceput sa il acuze pe Misu Popa ca in loc sa il preamareasca pe Dumnezeu da slava unui dictator, si ca noi nu suntem acolo sa ne pierdem vremea cu asemenea subiecte ateiste ci sa studiem Biblia. L-a acuzat ca a pactizat cu autoritatile comuniste, ca e un vanzator, iar epitetele curgeau garla. Socul printre noi studentii era atat de mare incat nu ne venea sa credem ce auzim si traim. Stiam ca Valentin avea momente pe care le traia cu pasiune, dar cel de acum intrecea de departe tot ceea ce cunosteam noi. Misu Popa a inceput sa se balbaie, sa incerce sa-i raspunda lui Valentin, sa-l faca obraznic, impertinent. In mijlocul acestui vacarm, de acum, s-a ridicat Geo Iordache si a tunat: “Stai jos, ma, nenorocitule, tu nu stii ce spui si in ce te bagi, si in ce ne bagi pe noi toti.”

Valentin a fost redus la tacere de aceasta interventie. Misu Popa a mai baiguit si el vreo doua cuvinte dupa care ora s-a incheiat brusc. Se vedea ca este profund marcat. S-a lasat o tacere apasatoare. Fiecare se gandea la ceea ce tocmai se petrecuse. Ne asteptam la repercusiuni serioase. Nu era doar un afront personal fata de Misu Popa – care se putea lasa cu exmatricularea lui Valentin – ci si o referire directa la sistemul comunist la putere – ceea ce putea afecta existenta Seminarului pe viitor. Daca incidentul si vorbele rostite de ambele parti ale catedrei urmau sa devina cunoscute, rezultatele aveau sa fie triste. Nu stim ce s-a discutat intre profesori, nici ce a declarat Misu Popa cu privire la incident, cert este ca tensiunea a continuat pentru o scurta vreme, pana cand alte evenimente mai dramatice l-au facut pe acesta aproape uitat.

Memorii – 5

Inceputul celui de-al doilea an de studii se anunta promitator. In ciuda spatiului de clasa restrans aveam o sala de mese confortabila (unde frecvent serveau masa si angajatii Uniunii), pregatisem suficiente conserve pentru iarna, mutasem biblioteca (atata cata era) in sala de consiliu, cu alte cuvinte eram gata sa ne concentram atentia asupra studiului Cuvantului. Colegii nerezidenti in Bucuresti erau cazati pe bulevardul Republicii in acelasi imobil cu . . . presedintele Uniunii. La etaj, de unde plecasera nu cu mult timp inainte in pribegie pastorii Daniel Supler si Stefan Bratosin, s-a organizat caminul studentesc. Baietii erau supravegheati in direct. Orice miscare era cunoscuta, iesirea din cladire se facea prin fata usii apartamentului prezidential.

Situarea aceasta strategica avea sa duca la un moment rusinos: judecarea in consiliul profesoral a patru din cei sase studenti ai Seminarului Teologic pentru delictul de a fi mers la  . . . nunta unui proaspat absolvent si fost coleg, Daniel Nae, la Medias. Desi aveau aprobarea directorului Seminarului (cu care de fapt au calatorit impreuna cu trenul), si s-au si intors in aceeasi seara renuntand la masa de partasie, presedintele Uniunii a convocat consiliul profesoral (pana si Misu Popa a venit urgent de acasa, cum era el sa piarda o asemenea ocazie?).

Luni dimineata am fost expulzati de la cursuri, fiind lasati sa  asteptam pana cand delibereaza consiliul profesoral in legatura cu soarta noastra. Spre dupa amiaza, cand s-a intrunit consiliul, cei patru studenti “rebeli”, Valentin Bota, Viorel Negoi, Corneliu Rusu, si cu mine, am fost supusi tirului acuzatiilor fara sa fim macar intrebati ceva. Judecata “de cercetare” se tinuse deja, noi eram chemati doar pentru a fi umiliti in fata profesorilor si a celor care urmau sa preia valul stirilor “radio sant”. Era un exercitiu de reafirmare a autoritatii, ca sa nu uitam cine are in mana painea si cutitul.

Am fost introdusi in sala de consiliu, insirati la zid. Asteptam, fara sa fi rostit vreun cuvant, sa ni se adreseze vreo intrebare. Salva initiala a fost deschisa de constatarea lui Misu Popa: “Ia uite-i ma, nici macar nu isi cer scuze pentru ceea ce au facut.” Consternati, ne uitam unul la altul si ne intrebam ce crima savarsiseram, si pentru care ar fi trebuit sa imploram iertare. Cand am explicat ca avusesem aprobarea directorului Seminarului (care fusese trimis afara din “sala de judecata” in timpul acestei mascarade) am fost sfichiuiti de Presedinte care s-a rastit la noi ca aprobarea trebuia sa o dea el, nu altcineva. Ca noi suntem aici sa invatam, nu sa ne plimbam. Ca biserica cheltuie niste bani cu noi (de parca mersesem la nunta colegului nostru pe banii bisericii).

Am fost surprins sa constat ca profesori tineri precum Aurel Ionica sau Adrian Bocaneanu au luat si ei cuvantul si ne-au tinut o morala de zile mari, desi stiam toti, si noi si ei, cata ipocrizie se afla in tot circul ce era in plina desfasurare. Nu era prima data cand se juca jocul umilirii celuilalt, doar ca de data aceasta nu erau ei cei vizati. Din nefericire pentru noi, nu intelesesem ca “zmerenia si umilinta” erau cerinte obligatorii pentru viitorii pastori, mult mai importante decat pregatirea academica sau profesionala. Uitasem prea repede ca unii din colegii ce tocmai absolvisera in acel an in vara fusesera pedepsiti sa nu aiba nici o parte in programul festiv de final de promotie pentru ca se dovedisera “neascultatori”: au admis, inainte de incheierea anului, ca au prietene sau logodnice, cu care intentioneaza sa se casatoreasca in timpul verii. Ceea ce reprezenta o “sfidare” a autoritatii care decretase ca acesta este un pacat de neiertat. O “mandrie” ce trebuia pusa la punct, in vazul tuturor, mai ales a membrilor familiei care cheltuisera bani seriosi pentru pregatirea viitorului pastor si doreau cu sinceritate sa se bucure in astfel de ocazii.

Pentru “inculpati”, procesul a mai insemnat si o revelatie trista: nu te poti increde nici macar in fratii tai de credinta, mai tineri sau mai educati, ajunsi in pozitii de “raspundere”, de la care asteptai sustinere in astfel de momente penibile. Descopeream ca increderea o data inselata cu greu o mai poti acorda celor care se muleaza dupa dictatul sefului pentru a-i castiga acestuia atentia si bunavointa. Prea putin stiam noi ca puseurile de orgoliu se desfasurau cu aprobarea papusarilor Securitatii care isi doreau o “disciplina” exemplara si un control perfect, chiar daca asta insemna calcarea in picioare a oricaror principii etice sau morale. Sau chiar si de bun simt.

Memorii – 4

In primul an ne-am desfasurat cursurile intr-una din aulele complexului de pe strada Labirint 116. O sala mica dar in care dorinta cea mare de a descoperi Cuvantul lui Dumnezeu nu putea fi stavilita. In pauze, curtea bisericii ne oferea racoarea necesara toamna si primavara si apa pentru improspatarea resurselor fizice. Astazi cladirea care gazduia aula cea mica nu mai exista. Planurile urbanistice au lasat din complexul Labirint 116 doar biserica si birourile presedintelui si secretarului Uniunii in corpul de langa poarta. Ah, era sa uit, si camera din podul acelei cladiri care trezeste amintiri deosebite celor ce au locuit in ea in timpul studentiei.

Bucuria primului an de studii a constituit-o practica in comunitati. Fusesem repartizat la biserica Crinul, din Bucurestii Noi care avea in acelasi district si biserica din Baldana. In aceste doua biserici mi-am continuat dezvoltarea darurilor si talentelor cu care fusesem inzestrat si educat in copilarie si adolescenta: predicare, activitate corala si instrumentala, lucrarea cu tineretul si copiii, etc. Sabatele la Baldana raman o experienta de neuitat. Unde mai intalnesti ca in timp ce predici sa ti se ofere cea mai perfecta ilustratie pentru ca vaca vecinilor tocmai a fatat un vitel? Familiile Dragomir si Manzateanu au avut grija de studentii ce isi desfasurau practica acolo.

Vacanta de vara a fost ocupata cu festivitatea de absolvire a promotiei 1988 (ultima promotie numeroasa inainte de caderea comunismului – 20), cu taberele la munte, cu organizare, cu prezentari, si in final cu pregatirea conservelor pentru iarna in noua bucatarie a Seminarului. Datorita iminentei demolari a imobilelor din Labirint 116, Uniunea obtinuse dreptul sa cumpere terenul si casa din strada Plantelor 12, iar Seminarul, cu un numar semnificativ mai mic de studenti (noi si promotia de dinaintea noastra eram doar cate trei pe an) urma sa functioneze in niste camere in imobilele din spatele curtii. Anul nostru de studii fusese repartizat intr-o sala in care incapeau doar doua mese si catedra profesorului, si in care nu incapeam decat strict cei trei studenti si profesorul. Anul acela s-a desfasurat in conditii de limitare extrema, dar aceste limitari nu insemnau mai nimic fata de ceea ce ne astepta doar peste cateva luni. “Turma cea mica”, cum ni se spunea adesea, avea sa fie decimata.

Memorii – 1

Cum am pomenit deja, s-au implinit anul acesta 20 de ani de cand a absolvit cea mai mica promotie a Institutului Teologic Adventist (pe vremea aceea Seminarul Teologic Adventist). Doar doi absolventi. O istorie zbuciumata a acestei clase, o calauzire divina privind acum in urma. Am decis ca e timpul sa scriu cateva din amintirile legate de perioada pregatirii mele teologice in Seminarul Teologic Adventist.

Totul a inceput cu un examen de admitere la care aproximativ 30 de candidati concurau pentru cele trei locuri aprobate de Departamentul cultelor, recte guvernul comunist. Tineri din toate cele patru conferinte (la vremea aceea se pastra inca structura de dupa arondari) au razbatut prin noroiul si santierul ce inconjura cladirea din strada Labirint 116. In sala de sedinte de sub sala de cult, acolo unde se afla si firava biblioteca a Seminarului, eram toti asezati in jurul mesei lungi, asteptand. Tensiunea crestea. Putini se incumetau sa vorbeasca, eventual cei ce se cunosteau, si acestia in soapta. Unii se rugau, altii reciteau pasaje biblice, majoritatea asteptau in tacere. Mi-i amintesc prezenti, alaturi de viitorii colegi, pe Gabi Brezoi sau pe Vali Petrescu. Desi fusesem convocati pentru ora 8:00, trecuse mai bine de o ora si nu se intampla nimic. Ulterior aveam sa aflam ca Departamentul nu daduse “verde” pentru examinare.

Emotiile inerente momentului si-au facut simtita prezenta cand a inceput examinarea orala. Nu-mi aduc aminte toate subiectele trase de ceilalti din grupa din care faceam parte (intram cate trei, daca imi aduc bine aminte) dar retin un dialog pe care l-am avut cu unul din membrii comisiei: Mihail Popa. In stilu-i caracteristic, preocupat de chichite, m-a intrebat daca pot identifica structura bisericii adventiste intr-una din introducerile epistolelor lui Pavel. I-am raspuns scurt ca nu, fara explicatii. El a insistat, desi ceilalti membrii ai comisiei dadeau semne clare de disconfort la o asemenea intrebare. Intrucat eu nu aveam un alt raspuns, un alt membru al comisiei de examinare l-a intrebat pe Mihail Popa daca poate oferi el raspunsul. Dupa ce ne-a expus o gaselnita scoasa complet din context, comisia mi-a spus sa astept alaturi de ceilalti candidati rezultatele examenului oral. Eram putin bulversat de o asemenea hermeneutica ce forta justificarea unei structuri bisericesti din secolul 20 cu un pasaj biblic din secolul 1. Mi-am promis in sinea mea ca studiile teologice viitoare sa graviteze in jurul hermeneuticii. Ceea ce s-a si intamplat, de la licenta pana la doctorat.

Steaua care nu trebuia sa existe

Evolutionistii teisti (un non-sens), naturalistii, agnosticii, ateii, si toti cei care accepta ipoteza evolutionista drept realitate ne-au amuzat teribil in ultimul timp. Discutiile lor despre milioane, bilioane, trilioane si alte zilioane de ani necesare pentru formarea pamantului au devenit atat de incinse incat mai mai ca ai senzatia ca o noua planeta sta gata sa se nasca din temperaturile enorme radiate de argumentele “stiintifice” invocate. Bomboana de pe coliva o constituie un articol publicat de revista Nature zilele trecute in care un colectiv de cercetatori (Elisabetta Caffau, Piercarlo Bonifacio, Patrick François, Luca Sbordone, Lorenzo Monaco, Monique Spite, François Spite, Hans-G. Ludwig, Roger Cayrel, Simone Zaggia, François Hammer, Sofia Randich, Paolo Molaro si Vanessa Hill) anunta descoperirea uneia dintre cele mai vechi stele care . . . nu respecta teoria evolutionara a formarii universului. Pe scurt, oamenii de stiinta evolutionisti considera ca haloul galactic a fost la origine format din hidrogen, heliu, si cantitati infime de litiu, toate celelalte elemente “grele” (metalicitatea) formandu-se in reactii chimice la temperaturi foarte inalte atunci cand se formeaza supernovele sau stelele. Conditia pentru ca o stea sa se formeze este ca masa elementelor mai grele decat heliul sa fie mai mare decat standardul admis pana acum de oamenii de stiinta. Noua stea descoperita sfideaza standardele stabilite de stiinta evolutionista si ii obliga pe cercetatori sa-si revizuiasca teoriile pentru a le pune de acord cu o realitate care nu se supune regulilor lor. Pentru ca, dupa teoriile “stiintifice”, steaua descoperita recent nu avea voie sa existe, asa cum afirma doamna Elisabetta Caffau, sefa colectivului de cercetatori. Incerc sa-mi imaginez cum zambeste Creatorul la astfel de declaratii “stiintifice” pe care evolutionistii (fie ei si teisti) le iau de bune. Apreciez credinta acestor oameni in teorii efemere si schimbatoare, credinta demna de o sursa mult mai credibila. Steaua recent descoperita, ca si cea de deasupra Betleemului la nasterea lui Isus, precum si stelele care ne incanta privirea in fiecare noapte sunt realitati care ne indreapta atentia spre Creatorul universului, cel care poate oferi raspunsurile la intrebarile noastre existentiale. Cine are timp sa-l asculte?

P.S. O alta descoperire recenta indica faptul ca Luna ar fi mai “tanara” cu vreo . . . 200.000 de ani fata de estimarile precedente. Un mizilic, nu-i asa?

Cum se invarte (ro)ata in teologia adventista europeana

In Curierul Adventist din luna Iunie 2011 este inclus un raport al Conventiei Profesorilor de Teologie din Europa, desfasurata la Cernica intre 27 Aprilie si 1 Mai 2011. Trecand peste generalitati, limbajul de beton al raportului, si o tematica mult prea generala pentru nevoile actuale ale academiei adventiste, am ramas cu senzatia ca teologia a fost descoperita la Cernica si ca tot aici este sediul care traseaza “schimbarea de directie in desfasurarea educatiei teologice in Europa.” Comparand cu spusele studentului la Teologie Pastorala (vezi postarile precedente), ma intreb din nou daca nu exista o explicatie plauzibila pentru discrepanta intre ceea ce se afirma in articolul din Curier si  realitatea traita de studenti.

Cireasa de pe tort o constituie punctul al treilea al scopurilor Conventiei: “Constientizarea profesorilor de teologie din cele trei diviziuni cu privire la  exis­tenta unui spectru pluralist de pozitii teologico-doc­trinale, datorita aplicarii unor metode si principii hermeneutice si teologice fondate pe premise rationaliste, idealiste, spiritualiste, postmoderniste etc. in randul cadrelor didactice din seminarele si facultatile de teologie adventista.” Daca onor secretarul stiintific al Institutiei de la Cernica crede ca profesorii vizati nu erau la curent cu aceste curente (sic!) inseamna ca studentul citat avea perfecta dreptate sa se plictiseasca la ore. Nu doar profesorii ci si studentii sunt constienti de o asemenea pluralitate si diversitate de interpretari si pozitii teologice inca de la primele ore de studiu. Poate ca unii se trezesc mai tarziu, dar tot e bine ca se trezesc. Mai trist este cand, odata treziti, cred ca centrul teologiei si “adevaratul” adventism s-a nascut in Romania, si incearca sa reinventeze roata, convingandu-i pe altii ca o forma patrata sau chiar triunghiulara ar fi mai eficienta.

In rest, ne bucuram ca oaspetii s-au simtit bine, au fost hraniti la nivel de teologi, nu de studenti zilieri la Cernica (linte, soia, fasole, mazare, etc.), si ca au vizitat niscaiva pietre puse una peste alta care nu vor ramane pentru mult timp asa. Poate ca data viitoare ar trebui ca oaspetii sa fie dusi sa vada si bisericile adventiste romanesti pe jumatate goale, rod al unei teologii si mentalitati intepenite care va deveni viitoarea directie europeana . . . daca Dumnezeu nu intervine.

P.S. Nu am gasit in articol nici macar un titlu de prezentare, referat, sau subiect care a starnit “dezbateri foarte viguroase si deschise, nemaiintalnite in trecut, extrem de serioase si responsabile.” Nu se sufla o vorba despre prezentarea unuia din profesorii romani care se pare ca a constituit o “dezertare” de la fundamentalismul adventist romanesc, si care a uimit pe multi din oaspetii prezenti. Iar ca o nota de subsol: putin mai multa umilinta si realism in raportarea unui astfel de eveniment ar da credibilitate mai mare continutului. Inclusiv a Curierului Adventist. Lauda de sine . . . e gretoasa.

Aici a stat!

Un nume precum cel al lui Samuel Koranteng-Pipim trezeste sentimente puternice, fie de identificare, fie de distantare. Autor al catorva carti controversate, Koranteng-Pipim a fost in ultimii ani varful de lance al asa-zisilor aparatori ai Bibliei si doctrinei adventiste. Articolele si cartile lui au infierat pe cei care nu erau de acord cu el si cu tabara “adevaratilor” sfinti. Primele pagini ale cartii Receiving the Word (tradusa si in romaneste sub titlul “Primeste Cuvantul”) imparte lumea teologica in trei categorii, dintre care doar una reprezinta in opinia lui Koranteng-Pipim “ramasita”. Restul . . . sunt decazuti, si prea putin har transpira din scrierile sale pentru aceste fiinte umane iubite de Dumnezeu. Pentru a-si intari sustinerile, Pipim publica Here We Stand! (tradusa in romaneste sub titlul “Aici Stam!”).

Din pacate, SKP nu a stat mereu pe pozitia pe care o sustinea cu cerbicie. Intr-o serie de scrisori recente catre colegi, colaboratori, si administratorii conferintei Michigan, Pipim isi anuleaza toate prezentarile programate si isi da demisia. Motivul? Dupa cum spune el, o “cadere morala” in care a fost implicata si o alta persoana, cadere ce i-a afectat relatia de familie si relatia cu Dumnezeu. Pentru detalii, cititi aici sau aici. Nu este cazul sa se bucure nimeni de situatia nefericita a lui SKP. Dar este momentul sa revedem cateva lectii importante. Prima este cea pe care Biblia ne-o recomanda: Cine crede ca sta, sa ia seama sa nu cada. A doua lectie este umilinta, intrucat “mandria merge inaintea caderii”. A treia lectie, si cea mai importanta, este ca nu putem sta singuri ci doar prin puterea lui Dumnezeu. Pretentia ca “aici stam”, fara amendamentul Lutherian “asa sa-mi ajute Dumnezeu”, se dovedeste catastrofala. Si nu in ultimul rand, avem nevoie de echilibrul caracterului divin care uneste in egala masura dreptatea si mila, indreptatirea si harul.