Memorii – 18

Chiar inainte de intreruperea anului scolar se primise de la Departament aprobarea pentru inca o clasa de studenti. Trei colegi urmau sa ni se alature la inceput de an. Bucuria a fost ca, imediat dupa evenimentele din Decembrie 1989, Uniunea a luat decizia ca 5 studenti (nu doar 3) sa formeze noua clasa, urmand ca nu dupa mult timp sa ni se alature inca 13 colegi.

A avut loc nu doar o infuzie de studenti, sau una de bucurie, ci si o infuzie de viziune. Planuri noi, posibilitati neexplorate inca, asteptari de la sesiunea electiva la nivel de Uniune ce urma sa aiba loc in vara, toate acestea au dat un impuls deosebit studiilor noastre. Aproape fiecare sfarsit de saptamana era petrecut intr-o alta zona a tarii, la o evanghelizare, un botez, o inaugurare. Viata capatase vigoare, si parca ne doream ca revenirea lui Isus sa nu aiba inca loc pentru a putea gusta din bucuria si satisfactia activitatii in libertate. Putin pricepeam atunci cat de scurta va fi aceasta efuziune si ce provocari va aduce libertatea.

Odata cu trecerea in 1990 am reluat cererea pentru pasaport, care mi-a fost eliberat printre primele din noua serie. Cativa prieteni din Germania au sosit imediat cu ajutoare. Si cu o noua invitatie oficiala pentru ambasada. Apoi au sosit ajutoare din Austria, cu camioanele ADRA. Si altele, si altele. Cei ce veneau ramaneau uimiti de vechimea masinilor de dactilografiat pe care le foloseam, si ne propuneau sa le dam lor in schimbul unora electrice sau chiar a computerelor din generatia de inceput. Vizitatorii erau uimiti de ce vedeau la noi, iar reciproca era valabila in ce ne priveste. Eram surprins de uimirea lor ca bisericile noastre sunt pline si ma intrebam de ce ale lor nu sunt. Aveam sa aflu mai tarziu.

Am folosit vacanta de primavara pentru a vizita Germania Federala, in mod deosebit Seminarul Teologic de la Darmstadt. Cu pasaportul in mana am facut coada la Ambasada Germaniei si Austriei, nepregatite pentru afluenta de cereri de viza. Imediat ce am obtinut vizele am plecat cu masina spre granita. Era ciudat sentimentul trait atunci cand te depaseau mai toate masinile pe autostrazile occidentale. La Darmstadt mi-am revazut prietenii si am participat la cursuri. Studentii si profesorii au strans carti pentru umila biblioteca a Seminarului Adventist de la Bucuresti. Micuta Dacie s-a umplut cu carti pana la geamuri. Unii au donat carti noi sau aproape noi, unele din ele chiar de referinta. Imi amintesc de bucuria lui Aurel Ionica atunci cand a vazut enciclopedia Even-Shoshan, pentru care a zis ca ma pupa (nu-mi amintesc daca a si facut-o 🙂 ).

Biblia umanistilor

La sfarsitul lunii Mai a anului trecut (2011) a aparut “The Good Book: A Humanist Bible”. Alcatuita de A. C. Grayling, biblia umanistilor contine printre altele Geneza, Intelepciunea, Parabolele, Plangerile, Consolarile, Cantecele, Istoriile, Proverbele, Legiuitorul, Faptele, Epistolele si Binele. Geneza incepe astfel (primul capitol incercand sa faca o paralela creatiunii din Biblia iudeo-crestina):

“In the garden stands a tree. In springtime it bears flowers; in the autumn, fruit. Its fruit is knowledge, teaching the good gardner how to understand the world. From it he learns how the tree grows from seed to sapling, from sapling to maturity, at last ready to offer more life; and from maturity to age and sleep, whence it returns to the elements of things. The lements in turn feed new births; such is nature’s method, and its parallel with the course of humankind. It was from the fall of a fruit from such a tree that new inspiration came for inquiry into the nature of things, when Newton sat in his garden and saw what no one had seen before: that an apple draws the earth to itself, and the earth the apple, through a mutual force of nature that holds all things, from the planets to the stars, in unifying embrace. So all things are gathered into one thing: the universe of nature, in which there are many worlds: the orbs of light in an immensity of space and time, and among them their satellites, on one of which is a part of nature that mirrors nature itself, and can ponder its beauty and significance, and seek to understand it: this is humankind. All other things, in their cycles and rhythms, exist in and of themselves; but in humankind there is experience also, which is what makes good and its opposite, in both of which humankind seeks to grasp the meaning of things.”

Pentru mai multe informatii vezi site-ul autorului (http://www.doctorofdisbelief.com/blog/books-by-ac-grayling.html), unde esti invitat sa-ti iei Ph.D.-ul in Erezie sau sa devii Doctor in Necredinta.

Memorii – 16

Putin ne dadeam seama in acele momente ca Dumnezeu raspundea (si) rugaciunilor noastre. Am sunat la Bucuresti, sa spun parintilor ca voi intarzia. Nu reuseam sa prind legatura nicicum. Dupa mai bine de o ora am reusit in sfarsit, si am primit sfatul sa ma indrept cat mai repede spre Bucuresti, dar sa fiu foarte atent. Atent la ce? Convorbirea se intrerupsese deja. Am plecat cu masina spre Bucuresti. Soseaua Bucuresti-Ploiesti era neobisnuit de pustie. Pe tot traseul pana la intrarea in Bucuresti am intalnit doar doua masini venind dinspre Bucuresti. Unul din soferi m-a semnalizat insistent cu farurile. Am gonit cu toata viteza pe soseaua complet libera. M-am oprit doar la Arcul de triumf unde Militia si armata blocasera soseaua Kisselef si deviau masinile spre Crangasi sau spre Televiziune si Dorobanti. Am zarit TAB-uri. Abia atunci mi-am dat seama ca se intampla ceva serios in Bucuresti.

Am trecut cu bine de Televiziune si Dorobanti, inca nu incepuse asediul acolo. Soseaua Mihai Bravu si apoi Calea Vacaresti m-au ajutat sa ies la Bd. Cantemir. Acolo drumul spre centru era din nou blocat. Militia si armata formau un cordon. Am spus ca stateam in zona, dar am fost intors de cateva ori. In cele din urma un militian mi-a spus: Du-te, daca vrei sa mori. Am intrat pe Cuza Voda si intr-un minut am fost in casa. Pe strada am vazut oameni fugind, urmariti de altii. Doar cand am coborat din masina am auzit ca in apropiere se tragea, atat cu armament greu cat si cu arme automate. Traiam momente de cosmar, atmosfera de razboi. Se vedeau gloantele trasoare in intunericul noptii. In toate directiile. Ne-am rugat mult in noaptea aceea. Chiar si cu vecinii neadventisti din cladire.

Spre dimineata atmosfera s-a mai linistit. Spre pranz am iesit sa caut paine. In drum spre Piata Norilor am vazut patrule de militieni cu caini, dar care se tineau departe de populatie. Am auzit pe cativa adresandu-le insulte, injurandu-i. Era ceva ireal pentru ca pana atunci nimeni nu avea curajul sa obiecteze macar legat de prezenta lor. In magazin, spre surprinderea noastra, era paine de toate soiurile, cornuri, produse de patiserie. Si nici un pic de coada. In timp ce eram in magazin a intrat cineva si a intrebat: A cazut? Un altul, foarte agitat, a raspuns: A fugit, a fugit Ceausescu. Vestea a cazut ca un traznet. Am vazut cum oamenii au last painea pe tejghea si au iesit afara strigand cat puteau: Libertate! Cineva scosese deja radioul pe un balcon si se auzea Mircea Dinescu anuntand evenimentele tocmai petrecute. Era o stare ireala, parca traiam in vis. Patrulele militiei se retrageau cu caini cu tot prin spatele blocurilor ca sa nu fie probabil asaltati de multimea dezlantuita.

M-am intors acasa cu painea care nu a mai avut cautare. Televiziunea transmitea deja primele imagini cu elicopterul dictatorului plecand de pe cladirea Comitetului Central, cu multimile dezlantuite, si cu harababura din studiourile Televiziunii. Orasul vuia deja de masini, camioane, tramvaie, autobuze care claxonau incontinuu. Unii scosesera steagurile cu stema decupata pe geamurile masinilor si faceau raliu pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Ne-am suit in masina si am pornit pe bulevard spre Universitate. Se mergea incet, se avansa greu. Pretutindeni era o atmosfera incredibila. Oamenii se imbratisau, traversau bulevardul printre masinile care claxonau, era un vacarm de nedescris.

Odata cu caderea serii, atmosfera a redevenit sumbra. Tirurile de arme au inceput din nou sa se auda. Razlet, dar constant. Ne intrebam ce se intampla. Televiziunea transmitea in direct din Piata Palatului, si era clar ca oameni erau raniti si mureau pentru ca se tragea in multime. Securitatea se intorsese. Luase doar o pauza, insa sub acoperirea intunericului isi continuau obiceiurile.

Huliganiada – picatura cu picatura

Da, termenul este corect. Indiferent de nemultumirile si frustrarile cuiva, distrugerea bunurilor, incendierea masinilor, spargerea vitrinelor magazinelor si bancilor, furturile din magazine fac toate parte din huliganism. Toate acestea dovedesc involutia societatii romanesti sub spectrul unei asa-zise libertati de exprimare. Grobianism de masa. Suspendarea ratiunii si eliberarea celor mai josnice manifestari emotionale de ura distructiva. O rusine colectiva, nu doar din cauza (ne)spalatilor la creier, ci si din cauza celor care, framantati de propriile nemultumiri, au ramas paralizati in loc sa-i opreasca pe nemintosi din prostia si nebunia lor. Destui care venisera in zona centrala a Bucurestiului sa protesteze, fara intentia de a recurge la violenta, nici macar nu s-au delimitat de actiunile huliganilor ci au asistat si chiar incurajat dezmatul distructiv. Ca sa nu mai vorbim de neputinta jandarmilor in fata tupeului unor oameni transformati in brute.

Te intrebi cum este posibil ca fiinte umane sa coboare sub nivelul animalic – pana si animalele cunosc limite. Este pur si simplu rezultatul unei spalari pe creier practicate de anumite institutii de media care zi de zi, seara de seara au turnat in creierele acestor oameni ura. Iar picatura chinezeasca si-a produs efectul. Scenariul este deja vu pentru cine a avut curiozitatea sa deschida o carte si sa citeasca despre genocidul din Rwanda in 1994, spre exemplu. Si acolo, ani de zile posturi de radio au alimentat ura majoritatii Hutu fata de minoritatea Tutsi, in paralel cu planuri concrete vizand momentul atacului. A fost nevoie doar de o scanteie, de un motiv pentru ca ura acumulata sa se reverse fara limite. Pe langa distrugerea si incendierea caselor si a proprietatilor, gruparile Hutu au ucis peste un milion de persoane apartinand minoritatii Tutsi dar si Hutu moderati. Scenariul este identic: cu cat tipi mai tare si mai sustinut, cu atat este mai mare sansa ca ratiunea celor din jur sa fie pusa in stand-by. Este ca un drog care isi face efectul in timp.

Huliganismul nu a inceput ieri sau azi, ci a fost proferat in injuriile aduse guvernantilor, presedintelui, sau oricarei alte persoane care nu le era pe plac moderatorilor sau patronilor de trusturi media, sau chiar si invitatilor de ocazie sau permanenti la diversele “emisiuni” de ura. Fabrici de huliganism. Daca violenta de limbaj nu a fost taxata la timp de CNA, entitatile amintite mai devreme si-au permis sa avanseze pana acolo incat zilele acestea sa incurajeze deschis iesirea in strada. Nu a mai fost decat un pas ca ura acumulata in timp sa se manifeste violent fata de tot ce au intalnit in cale, fie oameni, fie obiecte. Am asistat la defilarea celor mai decadente aspecte ale caracterului acestor indivizi. Iar aceasta se numeste manipulare.

Daca manifestarile de la Tg Mures din 1990, sau mineriadele repetate, pot fi puse pe seama distrugerii moralitatii in perioada comunista, tinerii huligani de astazi sunt o generatie noua, multi nefiind inca nascuti in 1989. Iata omul nou, liber si neinfricat. Ce nu a reusit comunismul au reusit televiziunile contemporane: sa distruga valorile morale ale viitoarei generatii.

Nu stiu ce va urma zilele urmatoare, dar deja au fost facute promisiuni ca vor continua. Nu va fi nici o surpriza daca investitiile straine in Romania se vor diminua drastic. Deja presa internationala a relatat evenimentele pe larg. Ambasada americana la Bucuresti si-a avertizat cetatenii sa evite centrul Bucurestiului – nu mai este nimic de vazut. Nici romanii din diaspora nu vor mai fi atrasi sa revina sau sa investeasca intr-o tara in care proprietatea este nesigura la fel ca si viata. Probabil ca romanii din Romania, atat partida huliganilor cat si cei paralizati si incapabili de vreo reactie, se simt bine in astfel de circumstante. Pentru ei am o singura urare: Noapte buna, Romania!

P.S. Sunt curios ce reactie vor avea bisericile, cultele? Pana acum n-am vazut nici o luare de pozitie, ca sa nu mai vorbesc de vreo implicare directa, sociala. Ce relevanta au bisericile in astfel de momente de criza morala si sociala?

Memorii – 15

Am urmarit evenimentele din Decembrie 1989 in Bucuresti la “cald” locuind chiar in centrul orasului. In dimineata zilei cand urma sa aiba loc manifestatia de protest impotriva “huliganilor” de la Timisoara programasem o intalnire cu cativa tineri si o deplasare cu mancare la orfelinatul de la Tatarai. Ii vedeam pe cei ce urmau sa participe la manifestatie carand protretele tovarasilor cu susul in jos sau chiar neglijent, ceea ce nu se mai intamplase vreodata fara interventia Militiei sau a Securitatii. Oamenii vorbeau intre ei foarte aprins si destul de liber, fara teama de a fi ascultati de cine “trebuie”.

Am iesit din Bucuresti fara probleme la ora 8:30 fara sa intuiesc amploarea evenimentelor ce vor urma. In timp ce impachetam cadourile si mancarea pentru copii, urmaream in fundal cuvantarea lui Nicolae Ceausescu. Mai mult o intuiam, ca de ascultat nu o asculta nimeni din grup. Ne-a surprins, insa, intreruperea programului si muzica ce a urmat. Era clar ca ceva neobisnuit s-a intamplat. Am plecat spre Tatarai unde ne asteptau copiii in conditii execrabile. Tinuti ca animalele, pe niste “tambale” metalice ce fusesera candva paturi de spital sau de armata. Cei cu handicap locomotor se tarau pe mozaicul si cimentul de pe jos care nu fusese spalat de mult si pe care puteau fi usor recunoscute urmele de fecale. Mirosul pestilential de urina si fecale era accentuat de putina caldura emanata de o soba mare de teracota. Copiii nu aveau decat o camasa larga pe ei, si aceea zdrentuita.

Vizitasem caminul acela de cateva ori inainte, cu cativa membrii din comunitatea de tigani de la Niculesti, si cu un grup de prieteni din Germania care adusesera ajutoare. Era clar acum ca nimic din ce fusese donat pentru copii nu ajunsese la ei. Si de data aceasta administratorul si infirmierele sau educatoarele ne-au sugerat ca putem sa le dam lor ce am adus si le vor distribui ele copiilor. Am refuzat politicos si am inceput sa dam copiilor, individual, ce adusesem. Era impresionant pana la lacrimi sa vezi reactiile copiilor care, dupa ce primeau punga cu fructe si alte alimente o strangeau la piept si o ascundeau cat puteau de teama de a nu le fi luata. Altii se grabeau sa muste din fructe ca si cand vroiau sa fie siguri ca se vor bucura de ele inainte de a le fi confiscate. Bucuria lor se exprima adesea prin tipete. Era o priveliste de neimaginat si un nivel animalic la care fusesera adusi sau tinuti acesti copii. Nu ne puteam opri lacrimile. Educatoarele nu ii mai puteau tine sub control pe copii, desi aplicau lovituri puternice cu nuielele pe care le aveau in dotare. Cei care se tarau pe jos au varsat pungile pe cimentul murdar si mancau direct de acolo.

Imi e si acum greu sa descriu ce am vazut si trait in acea zi de 21 Decembrie 1989. Privatiunile si lipsa libertatilor in lumea din afara orfelinatului paleau in comparatie cu conditiile inumane in care (inca) traiau acei copii. Orice incercare de a negocia cu conducerea orfelinatului imbunatatirea conditiilor de viata ale copiilor au fost respinse. Erau rebuturi ale societatii, respinsi de parinti, si trebuiau eliminati cat mai curand. Nu puteai sa nu te revolti cand ti se spunea ca Partidul si Guvernul comunist are grija de acesti copii, si ca nu au nevoie de ajutorul nimanui din afara. Nu dadea bine pentru imaginea comunistilor sa te implici, pentru ca ar fi insemnat ca ei nu sunt in stare. Nu am vazut sa existe paza sau Securisti prin zona, dar cu siguranta erau informatori printre angajati. Benevol.

Am plecat de acolo cu sufletul incarcat ca de o povara imposibil de purtat. Ne-am oprit la apartamentul lui Laurentiu Serban in Ploiesti si am  discutat indelung ce s-ar putea face. Ne-am rugat in mod deosebit ca Dumnezeu sa gaseasca o cale sau sa schimbe oamenii si situatia. De fiecare data cand ii vizitam, unii din acesti copii nu mai erau. Trecusera la odihna, dupa un calvar greu de imaginat de catre noi, cei din lumea reala.

Memorii – 14

Al doilea an de studii s-a incheiat fara nici o festivitate de absolventa. Era trist, dar aceasta era realitatea. Se faceau demersuri pentru o noua promotie, insa Departamentul se “lasa” greu. Oricum, conditiile din str. Plantelor 12 nu permiteau desfasurarea claselor intrucat nu existau trei sali de clasa. Asa ca Uniunea a cumparat imobilul din str. Arges 9 iar noi studentii ne-am petrecut vara racaind peretii, facand curatenie, zugravind, vopsind, cu alte cuvinte pregatind cladirea pentru noul an scolar. Al treilea an de studii, si al treilea imobil in care ne desfasuram cursurile. Cladirea era destul de spatioasa, exista si o cancelarie, sala de mese la subsol, si un pod prin care descopeream tot felul de antichitati.

Toamna anului 1989 a fost lunga si frumoasa. Dar tensionata. Perestroika isi facuse simtite efectele, iar stirile despre ce se intampla in tarile fostului lagar comunist razbateau pe calea undelor sau in discutii particulare. Ma intrebam unde as putea gasi o sursa credibila, in afara Europei Libere pe care o ascultam din cand in cand, de unde sa obtin informatii de prima mana. Am mers impreuna cu Roland, colegul meu de clasa, si ne-am abonat la Biblioteca Americana in a carei curte, vis-a-vis, era o sala cu proiector unde se prezentau zilnic stirile primite de catre ambasada. Acolo am vizionat ce se intampla in fosta Germanie Democrata, trenurile care plecau supra incarcate de oameni ce isi doreau libertatea cu orice pret, barierele rupte de cei care cu disperare nu mai aveau rabdare pana la transportul urmator, care nu se stia daca va mai exista. Polonia, RDG, Ungaria, Cehoslovacia, era ca un serial care te tinea conectat si asteptai cu nerabdare episodul urmator: care este urmatoarea tara?

La inceput ne uitam cu grija in jur sa vedem daca ne urmareste cineva. Ulterior, sub impresia celor vazute saptamanal, nu mai aveam teama de supraveghere. Stiam ca ceva se va intampla, era un sentiment de deja vu si de asteptare a scanteii care sa produca explozia finala si in Romania. Nu banuiam ca Romania va fi epilogul sangeros al valului de schimbari in Europa de est.

Cand evenimentele de la Timisoara au devenit publice, cursurile la Seminar au fost suspendate pe termen nelimitat. Urma oricum vacanta de iarna, asa ca nu era pentru moment nici o problema. Nimeni nu stia cat va dura. Dar eram convinsi ca sosise momentul unei schimbari si in Romania.

La colindat

Intr-un alt an, de sarbatori, am plecat sa colindam. Am umplut doua masini si am pornit. Printre altii, ne-am inteles sa poposim si la Cornel Maftei in Militari. Insa Cornel se pare ca a adormit cu dopurile in urechi si nu a auzit cand am sunat la usa (cel putin asa s-a justificat). Si am sunat, si am tot sunat . . . nici un raspuns. Am crezut ca face o gluma, asa ca am inceput sa cantam in fata usii. Nimic, nici un raspuns. Am coborat din bloc pentru a ne continua periplul planuit. Insa planurile ne-au fost date peste cap cand a aparut duba Militiei. Ne-au legitimat si m-au . . . arestat. Pentru ce? Pentru tulburarea linistii publice! Urma sa aflam ca “cineva” alertase Militia cand ne-a auzit cantand colinde pe scara blocului.

In momentul in care am fost suit in duba, a sarit inauntru si Ligia Balan. Le-a spus militienilor ca ea vrea sa mearga in arest de buna voie. Ceilalti au venit pe jos la sectia de Militie care nu era departe de locul incidentului. Am dat declaratii, in care am spus ca ma aflam la colindat. Se facuse ora 3 dimineata. Mi-au cerut numarul de telefon si au sunat sa vorbeasca cu parintii. Doar mama era acasa. Militianul a intrebat-o foarte indignat daca stie ce face fiul ei la ora respectiva. Mama a raspuns ca stie ca sunt plecat . . . la colindat. Militianul a ramas fara replica. In cele din urma, dezamagit, a raspuns ca nu se astepta ca parinti responsabili sa-si lase odrasla sa colinde 🙂

Desi s-a soldat cu un joc de cuvinte, era adevarat ca plecasem sa colindam. Ceea ce era o iresponsabilitate civica si o incalcare a ordinii si linistii publice in comunism. Dimineata ne-au dat drumul, si ne-au returnat actele masinilor. Ma intreb si acum unde o mai exista procesul verbal de arestare si declaratiile date in noaptea aceea. Militienii atei au aflat mai multe despre aparitia crestinismului si despre Isus in noaptea aceea decat aflasera in viata lor pana atunci. Misiune indeplinita.

Colinde cu . . . cantec

Astazi e ziua colindelor. Pentru mine. Am evitat cat am putut expunerea la avalansa colindatului comercial pentru a nu fi intoxicat de colindele industriale. Pentru ca orice “cantautor” sau aspirant se foloseste de sarbatori pentru a mai “lansa” un album. Iar noi suntem obligati sa ii ascultam pe toti si toate, ba in metrou, ba in autobuz, ba in tren, in mall, in aeroport, ba chiar si la toaletele publice. Ni se prezinta tot felul de versiuni ale colindelor, unele mai diafane, altele mai alergate, mai grohaite sau icnite, in functie de starea de spirit sau de pozitia interpretului la momentul respectiv. Anumite “colinde” ocolesc aproape perfect melodia initiala devenind mai degraba ocolinde.

A fost o vreme cand colindele insemnau altceva. Prin Decembrie 1988, o parte din prietenii mei luau cursuri de canto la Scoala populara de arta din Ploiesti, scoala gazduita in Palatul Culturii, in plin centrul orasului. Ne-am intalnit intr-o seara cu profesoara de canto, doamna Szabados, si i-am propus sa organizam un recital, un concert al clasei. Concert de colinde. Dansa era organista la biserica Lutherana din Ploiesti, din cate imi amintesc, asa ca surpriza nu a fost mare. Era, insa, un risc. Colindele nu-l preamareau pe mai-marele zilei, ci pe Domnul domnilor. Securitatea era atenta, mai ales la sfarsit de an, sa nu cumva sa apara miscari de protest. Iar colindele erau o sfidare la adresa potentatului de Scornicesti.

Profesoara a acceptat, cu cateva conditii. Ne-am intalnit pentru o repetitie insa nu eram destui, asa ca am dat veste printre prieteni. Si s-au adunat, cei de la Campina, de la Valcanesti, de la Goruna, de la Batrani, din Bucuresti, Valeni, Urleta, Magureni, Fierbinti. Ne intrebam cati vor veni intrucat era o zi mohorata, iar dupa pranz s-a lasat deja ceata. In naivitatea noastra am pus chiar un afis pe usa de la intrarea in cladirea Palatului culturii de la strada principala. Nici nu e de mirare ca in scurt timp afisul a . . . disparut. Abia atunci am inceput sa ne dam seama de implicatiile evenimentului. Cineva chiar ne-a sfatuit sa renuntam in ultimul moment. Dar cand am vazut sala arhiplina gandul abandonului a fost uitat pe loc.

Programul a inceput. “O, ce veste minunata!” a fost colindul de debut. Pe fetele celor din sala se vedeau lacrimi, la fel ca si pe obrajii profesoarei de canto. Cantam gatuiti de emotie. Atmosfera era electrizanta, inaltatoare. Sa poti canta despre nasterea Mantuitorului, in Palatul Culturii, in timpul comunismului, sub ochii Securistilor care evident gaseau ca e prea tarziu sa mai poata interveni. Doua ore, atat a durat “recitalul” clasei de canto. Imn dupa imn, colind dupa colind.

La final, multimea a mai stat in holul Palatului. Unul din cei prezenti, de obicei tacut, mi-a spus cu ochii umeziti de lacrimi: “Ciupeste-ma, nu pot sa cred ce vad si aud.”

N-am mai stat mult dupa incheiere si am plecat spre Bucuresti. Se lasase intunericul, iar ceata deasa facea sa nu poti merge cu mai mult de 20-30km/ora. Cred ca am facut mai mult de doua ore pana in Bucuresti, dar am putut observa din cand in cand, in urma, o masina a Militiei care ma urma la distanta. Zapada topita in cursul zilei se transformase in gheata si masina patina frecvent. La intrarea in Bucuresti, dupa ce am trecut de Aeroportul Baneasa am sesizat o alta masina a Militiei oprita perpendicular pe sosea in intersectia de langa podul Baneasa. Un militian a coborat si a dat sa ridice mana pentru a ma opri. In momentul acela am apasat pedala de frana si masina a scapat de sub control. Am incercat sa o redresez, insa fara succes. Cel de la volanul masinii de Militie si-a dat seama de situatie si a pornit motorul mutand masina din intersectie doar cu cateva secunde inainte de inevitabila coliziune. Intrucat coborasem panta am apasat acceleratia si mi-am continuat drumul. Ma uitam mereu in oglinda retrovizoare, insa nu am mai vazut nici o masina de Militie. Am ajuns in cele din urma acasa. Inconjurand masina, am realizat ca aveam numar de . . . Botosani 🙂

Monstrul ratiunii naste somn sau ce-are coana Leana de-a face cu statistica?

Jurnalismul copy/ paste e la moda. Dar cand unele informatii par neverosimile un beculet ar trebui sa se aprinda in capul celor care preiau (pe nemestecate dupa cum se vede) stirea. Tocmai am primit un email de la departamentul de comunicare al UCAZS. Printe alte chestioare este preluata (nemestecata cu tot cu cocoloase) o stire (a se citi gogoasa) (de la Agerpress) conform careia in Romania in fiecare minut 3 copii mor de pneumonie. O aritmetica elementara (3 inmultit cu 60 de minute inmultit cu 24 de ore si cu 365 de zile) ne conduce la fabuloasa valoare de 1.576.800 de copii decedati in Romania de pneumonie in fiecare an. Ca un tata a doua fetite sub 4 ani, stiind ca generatiile actuale au ceva mai mult de 200 de mii de copii pentru fiecare varsta mi-a tresarit inima. Insa empiric m-am mai gandit un pic si cum nu am auzit in cercurile in care ma invart de o asemenea motivatie pentru un deces am mers la alte surse. Parca si manipulantii de stiri ar trebui sa verifice in trei parti (mai ales atunci cand descopera ca roata e patrata).  In Anuarul Statistic al Romaniei 2010 (bine poate cineva n-avea acces la ultimul anuar dar pe site-ul Insitutului National de Statistica e disponibil cel din 2009 gratuit si tot se putea vedea ordinul de marime) la pag. 64, tab. 2.14 se pot vedea decesele din Romania pe grupe de varsta si sexe. Constatam astfel ca toate decesele din Romania intr-un an (comentez datele din ultimii 5 ani disponibili) se incadreaza in intervalul 250-260 mii iar grupa de varsta a copiilor pana-n 15 ani detine valori intre 3 mii in 2009 si putin peste 5 mii in 2004. In concluzie e aproape ca-n bancul de la radio Erevan cu bicicleta. Colpoltorii unor asemenea stiri ar trebui sa mearga un pic la odihna (nu ma refer la somnul din titlu si nici la odihna ”biblica” – desi e in tematica – ci macar la odihna de o noapte care se spune cum ca ar fi un bun sfetnic).

Valoare sau non-valoare?

Stirea despre moartea Cristinei Verona a incins media romaneasca in ultimele zile. E normal, are toate ingredientele cerute pentru a fi o stire de “succes”: violenta, senzational, emotionalism, etc. Putine analize pertinente am citit in acest caz. Insa una mi-a atras atentia in mod deosebit, cu care sunt partial de acord. George Butunoiu, un “head-hunter”, afirma ca motivul pe care il suspecteaza este frustrarea datorata neimplinirii profesionale potrivit pregatirii si capacitatii pe care le avea. In oglinda, frustrarea venea in urma constatarii ca in pozitii cheie erau promovate sau angajate persoane care erau sub cerintele postului, detinatori de non-valoare. Partea cu care nu sunt de acord din analiza lui Butunoiu este eticheta de “neadaptare” sau “nebunie” pe care acesta o aplica celor care sustin o scara normala a valorilor. Cu alte cuvinte, anormalitatea a ajuns in Romania normalitate, non-valoarea este declarata valoare. In urma declaratiilor studentului la teologie pastorala de la Cernica, ma intreb daca nu exista o legatura directa cu acest sistem resturnat de valori? Si daca nu este normal sentimentul de frustrare cand non-valoarea este promovata ca valoare? Ce promoveaza si prefera biserica adventista din Romania? Nu considerati ca este nevoie de o discutie deschisa pe acest subiect? Copiaza biserica modelul societatii, sau prezinta un contracurent sanatos? Astept sa ma luminati.