Masa Tacerii

Coltul adventist

De ce nu se intorc romanii adventisti din Diaspora?


Pentru aflarea răspunsurilor, recomand lectura cărtii Revoluţia din depărtare de Cristina Hermeziu, apărută în februarie 2011 în colecţia Actual, la Editura Curtea Veche. Fragmente din carte puteti citi in acest articol. Desi nu este o carte despre adventisti, motivatiile sunt relevante. Cand veti citi cartea, imaginati-va ca se vorbeste despre biserica adventista din Romania. Doar un exercitiu de imaginatie🙂

“Cartea e o culegere de (r)evoluţii personale ale unor români pentru care a-şi certa ţara natală că nu ştie să evolueze mai repede şi în profunzime e o supremă şi dureroasă formă de iubire, . . . o fugă din propria ţară până la capătul lumii pentru a o iubi mai bine”, conchide autoarea.

“Bancul cu viermişorul care trăia în balegă doar pentru că acolo era ţara lui m-a pus serios pe gânduri.”

“Nu sunt arogantă, nu dispreţuiesc, dar nici nu iubesc poporul ăsta ‘brav şi ospitalier.'”

“Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici, locul în care . . . grosolănia, prostia şi tupeul te duc departe . . . ”

” . . . a trebuit să mă întorc în România. Mărturisesc că atunci n-aveam nici un gând să plec în străinătate. Sincer să fiu, decizia de a pleca din țară am luat-o mult mai târziu, cînd efectiv n-am mai rezistat nedreptăților de la noi. Întors acasă și pasionat fiind de meseria mea, am încercat să le împărtășesc și colegilor mei (mai ales celor seniori) din experiența mea ca să încercăm împreună, dacă e posibil, să îmbunătățim câteva lucruri, . . . Normal că reacția a fost de genul „uite-l bă și pe ăsta – a fost și el în străinătate și acum vine să ne învețe el pe noi!”. . . Așa că iată-mă din nou luptând singur cu ignoranța, infatuarea și neștiința. Și, cum singur n-ai cum să câștigi, situația nu prea era roz . . . sprijin de la colegii mai experimentați nu exista. Erai prietenul lor dacă le spuneai cât de buni sunt, profesional vorbind . . .”

” . . . într-un fel e egoist că am plecat din România. România îmi anihila creativitatea. Câteodată îmi zic că aş fi putut crea ceva ce nu exista încă. . . . Am şi încercat dar acolo, când pui 10 oameni să lucreze împreună, fiecare vrea să o ia în altă parte.”

“Aş trăi în România dacă ar deveni o ţară mai deschisă. Chiar şi tinerii judecă prin anumite grile. Prea puţină curiozitate faţă de ceea ce e în afară. În Le Monde ai pagini nenumărate despre lumea internaţională, în ziarele din România sunt câteva rânduri despre America şi poate Franţa. O autosuficienţă.”

“Am fost criticată, ba că vreau să-i învăţ să gândească pe români, ba că sunt prea directă sau violentă, . . . România s-a apropiat mult de ţările occidentului, prin supermagazine şi hoteluri, dar în privința mentalităților, aştept ca cercul vicios cu ceea ce ne-a transmis comunismul să se fisureze odată”.

“N-am avut răbdare şi n-am în continuare. Nu stai să aştepţi lucrurile, mergi spre ele. Acolo unde nu sunt, le creezi tu sau te duci până le găseşti.”

“Eu am avut şansa să plec de acolo ca să pot azi obiectiva realitatea: ce e favorabil în păstrarea tradiţiei şi ce nu e de bun augur; ce aduce bun progresul, şi ce anume perverteşte. . . . Dar e de râsul lumii că trebuie ca cineva din afară să te oblige să reglezi aceste lucruri. E vorba de un bun simţ faţă de cetăţenii care te-au ales, faţă de cei la care mergi să cerşeşti voturi. De ce trebuie să vină UE ca să-ţi arate că trebuie să faci curăţenie în odaia ta, în ograda ta?”

“. . . perspectiva s-a lărgit și am descoperit că Bucureștiul, România nu este centrul lumii.”

“Primele șase luni cât să-mi termin liceul m-am ocupat de niște copii, eram (ilegal) jeune fille au pair. Nu era obișnuit atunci pentru intelectualii cu pretenții să stea pe post de fată-n casă, dar pentru mine însemna independență și o viață nouă.”

“Nu există întoarcere decât mentală. De fiecare dată când sunt în România simt că nu-i aparţin, că nu mai aparţin nicăieri, nici României, nici Canadei, şi nici Statelor Unite.”

“Cred că toţi cei care au ales exilul simt pe propria piele, la fiecare vizită în România, desincronizarea de imagini, perspectivă şi sentimente, care în ultimă instanţă nu pot fi decât adânc tulburătoare. Când îmi pun problema întoarcerii nu mă gândesc la ce aş câştiga sau pierde, aici sau acolo, ci la ce mă defineşte ca individ şi mai ales la ce aştept de la viaţă, câtă mai este, după uzura a treisprezece ani de oscilaţii, luptă, tăcere şi multe încercări marcante. Ştiu că şi dacă aş avea din nou poziţia pe care am avut-o la universitate şi toate privilegiile posibile pentru o persoană cu studiile şi aptitudinile mele, mi-ar veni greu să mă imaginez din nou printre aceeaşi oameni din cauza cărora am plecat.”

“Opţiunea plecării a fost singura validă de vreme ce observam cum zi de zi, profesor fiind, şcoala devine o rutină plină de blazare şi plictis bacovian. De prin 2005 au început să intre în sistem profesori tineri care nu dăduseră examen pentru intrarea la Facultăţi. . . . Copiii reformei. . . . Aşadar, dacă aveai ghinion, în pauze în cancelarie te puteai afla în mijlocul a două generaţii: maturii pedanţi citindu-şi ziarele, vorbind despre politică (ei) sau zacuscă (ele), şi tinerii cu cearcăne la ochi, obosiţi de cluburile în care îşi sărbătoriseră titularizarea în învăţământ, spunând glume de tractorişti eroi ai muncii socialiste (ei) sau aranjându-şi cochet machiajul (ele).”

“Am crezut întotdeauna că statistic este imposibil ca într-o naţiune de peste 20 de milioane de indivizi să nu găseşti oameni în spatele cărora să se ascundă caractere. M-am săturat de profesionişti, tehnocraţi, retorică şi elite. . . . M-am săturat de proiecte macro făcute pe genunchi. . . . Trăiesc cu ferma convingere că dincolo de toate aceste anti-modele publice, se ascunde altceva.”

“. . . am plecat pe fondul unui amestec de lehamite şi, într-o mai mare proporţie, de suferinţă a semenilor mei.”

“Avem mai mulţi prieteni „localnici” decât români. Nu frecventăm asociaţiile româneşti. Citim presa din România, aşa cum o citim şi pe cea de aici. Votăm la alegerile ambelor ţări. Sunt, în continuare, un om al spaţiului-timpului meu. Mai mult, de când sunt aici, mi-am înăsprit metodele de presiune socială. Sunt abonată la o reţea care militează pentru stoparea genocidului în Darfur şi nu contenesc să iau poziţie: îmi sun deputatul, îi las mesaje premierului, semnez scrisori colective adresate Naţiunilor Unite. L-am felicitat pe preşedintele României în momentul creării comisiilor Wiesel şi Tismăneanu, dar i-am scris şi în urma momentului ‘ţigancă împuţită'”.

“Unii mi-au reproşat că m-am schimbat, că sunt de nerecunoscut, alţii, mai ales în primele zile, mi-au detectat un accent şi l-au interpretat drept infatuare. Dihotomia aceasta între ceea ce simţeam (că fac) şi ceea ce se transmitea m-a mâhnit într-o primă fază, pentru ca apoi să-mi dea măsura distanţei care ne separa.”

“. . . dacă nu veneam aici nu aș fi văzut cum arată o țară în care mașina Salvării vine la timp. O țară în care, când sistemul nu funcționează, cineva e făcut responsabil, face pușcărie și plătește amenda. . . . M-aș întoarce în România fără nici o condiție. Mai corect, aș imigra în România fără nici o condiție, pentru că pasul acesta ar fi la fel de greu.”

“. . . într-un fel, de aici România îmi pare a fi Țara părinților fără copii și a copiilor fără părinți. Părinții generației mele își văd copiii o dată la câțiva ani sau mai rar. . . . Unii mor înainte de a-și lua rămas bun. Alții așteaptă telefonul săptămânal și când telefonul sună, răspund și spun ”Știam că ești tu.”. Unii sunt fericiți că lor, copiilor le este bine „acolo”. Alții sunt sceptici despre ”câinii cu colaci în coadă”. Între ei e-o mare singurătate. Ori, părinții au plecat la muncă, cu anii, și și-au lăsat copiii pe la rude. Unii copii se bucură de adidașii noi și se laudă cu jocurile electronice. Alții se sinucid, convinși că mama nu-i mai iubește. Din jocul ăsta lipsește cineva, eu, sau tu, sau orice alt om cu inima bună și modestit de viață, care să lipească piesele din puzzle cu o vorbă bună. Cum să nu-mi găsesc locul într-o țară care are nevoie de atâta iubire?”

“Venit în America, am descoperit cât sunt de român. Revenit în România, am început să gândesc și uneori să simt ca un American. Nu numai atitudinea față de muncă și profesionalism s-a schimbat, dar și felul de a construi spațiul privat și de participa la cel public. Trăiesc între două lumi. În zilele bune, amândouă îmi par a fi acasă, și admit că sunt privilegiat, dar sunt și momente în care nu mă mai simt acasă nicăieri. O conștiință tragică își face loc atunci. Depărtându-mă de țara mea, am redescoperit-o, și în felul acesta ne-am apropiat din nou, dar devenirea noastră separată a început să ne despartă. . . . Am plecat, fiindcă devenirea devenise imposibilă, iar spectrul ratării începuse să îmi facă umbră.”

“Din punct de vedere rațional, nu mai am ce să aștept de la destinul țării mele în vremea fără contur ce vine. Și totuși, sper, fiindcă românii, așa cum îi cunosc eu, surprind atunci când nimeni nu mai așteaptă nimic de la ei, când resursele de imaginație s-au epuizat. Părem a fi campionii celui de al doisprezecelea ceas. Așa cel puțin ne recomandă proverbul despre mintea noastră cea de pe urmă, în cartea de oaspeți a istoriei.”

“Altădată tinerii îşi găseau mai repede menirea. Astăzi fac studii care nu se mai termină, trec de 30 de ani şi nu-şi mai găsesc locul în lume. Eram şi eu exact la vârsta aceea, mă învârteam, intram în câte un „rond point”, ameţeam în sensul acela giratoriu căutând ieşirea potrivită.”

“Întrebarea corectă este de ce nu m-am întors. Trӑiam sentimentul că România nu avea nevoie de mine. ‘Poți să rămâi de unde ai venit’, mi s-a spus la Universitatea București, la una din întoarcerile din Franța. Trist era că mulți dintre cei tineri preluau mentalitățile celor vârstnici cu o anumită doză de cinism.”

“România rӑmâne captivӑ sindromului Meșterului Manole. Tot clădești și tot se dărâmă. România s-a sincronizat de mai multe ori în ultimii 160 de ani cu occidentul, și ceva o tot trage înapoi. Asta e esența României: un loc între două lumi.”

“Anii se scurg în această altă țară. Sufletul îmi tânjește și . . . o pornim din nou spre România: fațadele se coșcovesc, Dinu Paturică e urmat îndeaproape de Gore Pîrgu. Și/sau vice-versa. Prietenii îmi sunt obosiți, munciți, tehui de alergătură. M-am schimbat atât de mult? Ei? Noi cu toții? Nu-mi mai găsesc locul.”

“Nici în căruță, nici în teleguță, înțeleg acum de ce nu mă pot simți la îndemână decât când mă așez în avion. În drum. Pe drum. La drum.”

“M-am acomodat și mi-a plăcut corectitudinea relațiilor de muncă și de viață pe care le vedeam, felul amabil al funcționarilor care nu consideră că îți fac o favoare ci că își fac datoria explicându-ți diverse lucruri, m-am obișnuit să zicem, cu tot sistemul care te și înghite, dar tocmai de aceea funcționează”.

“Nu ştiu dacǎ am plecat cu adevǎrat – plecare în sensul acela definitiv şi extrem de dureros al anilor de nelibertate. Nu ştiu dacǎ astǎzi se mai pleacǎ din România la fel ca atunci. Dar trebuia sǎ plec. Exista în România, cel puţin în primul deceniu de dupǎ revoluţie, o stare de spirit generalǎ, un sentiment omniprezent cǎ suntem în continuare „încuiaţi” într-o realitate care nu poate fi schimbatǎ. Simţeam cǎ nu pot creşte cu adevǎrat, cǎ nu mǎ pot împlini dacǎ nu cunosc şi o altǎ lume, un alt fel de a trǎi, personal şi public.”

“România este perceputǎ ca un paradox de cǎtre occidentali: în acelaşi timp foarte aproape şi foarte departe, familiarǎ şi totuşi exoticǎ, oameni la fel ca ei şi totuşi de neînţeles. . . . Acest exerciţiu al definirii de sine, al povestirii – întotdeauna solicitate – a destinului propriu şi al ţǎrii din care vin, mi-a transformat felul de a gândi şi de a mǎ gândi pe mine însǎmi.”

February 21, 2011 - Posted by | adventist, biserica, Dialog, diaspora, Europa, istorie, politica, Romania, societate/cultura, tineri

5 Comments »

  1. imi place , ca ai incercuit cu marker-ul aceasta carte, pentru noi cei care poate nu am fi ajuns altfel la ea. Si eu as vrea s-o cumpar.Cele cateva bucatele de pagini insirate aici dovedesc ca autorul n-a scris doar niste cuvinte , ca sa fie scrise.
    Eu cred insa ca e vorba de noi ca oameni, care am ales diaspora , nu de adventistii din noi. Chiar daca intors temporar sau definitiv, te lovesti de zidul descris aici , si in biserica , dar asta ptr ca biserica e formata din oameni. Indiferent daca esti adventist sau nu , te vei lovi de acest zid . Parerea mea! nu trage, te rog!
    ma gandeam doar ca articolul e bun, foarte bun, doar titlul m-a zgariat putin in tropma lui eustache.🙂

    Comment by Al.M | February 22, 2011 | Reply

    • Al, sunt treizeci de autori in carte, fiecare povestindu-si experienta. Insa numitorul este comun, si, asa cum si tu te-ai exprimat, totul pare scris de o singura persoana. Pentru ca, simplu, realitatile sunt aceleasi. Ai sesizat bine ca avem de-a face cu oameni, dar oamenii formeaza un sistem. Iar sistemul s-a calcifiat. Iar biserica a ajuns un sistem. Osificat. Insa realitatea aceasta este mai putin vizibila pentru cei ramasi in RO si mai pregnanta pentru cei care au experimentat un sistem diferit sau privesc din exterior. Mi-as dori ca cei din RO sa asculte putin ce spun diasporenii, si sa nu se mai considere centrul de gravitatie al Universului. Mi-as dori ca cei din RO sa accepte ajutorul oferit de cei care vor sa se intoarca, chiar daca asta inseamna sa invete ceva nou sau sa renunte la orgolii. Mi-ar placea daca legaturile cu diaspora ar consta in mai mult decat o cerere de ajutor financiar pentru diferite proiecte sau cazare pentru o perioada mai lunga sau mai scurta. Prefer sa nu intru in detalii🙂

      Comment by admin | February 22, 2011 | Reply

      • Eu cred ca si brain-ul multora e calcifiat din pacate. Esti optimist daca speri la ziua cand se va cere si altfel de ajutor decat cel mentionat de tine. Eu cred ca mai mult ajuta cartea aceasta, pe cei din Diaspora, ca sa priceapa ca readaptarea in tara de bastina e putin cam imposibila. Se pot adapta la loc cei care nu si-au gasit locul in tara adoptiva.

        Comment by Al.M | February 23, 2011

      • Admit, sunt un optimist realist🙂 Ai dreptate, procesul schimbarii poate avea loc si in sens negativ, la cei care se intorc. Observatiile mele duc, totusi, la concluzia ca o persoana care a trait in Occident timp indelungat (de ordinul zecilor, nu doar intr-o enclava de romani, ci realmente in societatea respectiva) a ajuns bi-culturala, si are mecanisme de recunoastere si identificare a diferentelor culturale, dar mai ales a diferentelor de valori. Depinde de fiecare in parte daca va folosi aceste mecanisme sau se va lasa dus de curent, din comoditate (sau din interes).

        Comment by admin | February 24, 2011

  2. De ce nu se intorc? Pai inca n-au iesit la pensie…
    PS. Sa tot scrii carti de astea, la hectar de pagina, cu Catavencisme la fiecare trei randuri. Nu da si citate din Spiritul Profetic? Bravo: inca se mai gasesc fraieri sa le cumpere, macar asa, de dragul melo-dramaticului rezultat din incrucisarea unor cuvinte maaaari.

    Comment by Oliver S | February 22, 2011 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: