Masa Tacerii

Coltul adventist

Tacere!


silenceJustificare? In nici un caz. Imi aduc aminte de o gluma in care in cer, intr-un colt era un grup care statea in tacere. Era coltul adventist. Se credeau singuri in cer. Fiecare cu singuratatea lui.

De fapt, nu trebuie sa asteptam cerul pentru ca adventistii se cred singuri chiar si aici pe pamant. Dialogul este inexistent, chiar imposibil, pentru ca opiniile difera. Iar adventismul nu accepta diversitate. Si astfel se tace. In tacere fiecare se crede superior celuilalt, insa tacerea doare. Superioritatea nu satisface decat atunci cand este recunoscuta. Asa ca adventistii tac. Nu cumva sa faca o bucurie celuilalt sau sa-i ofere satisfactie. Mai degraba o cautatura piezisa, care sa taie orice elan si orice incercare de comunicare.

Se tace din principiu in biserica. Nu ai voie sa vorbesti, sa contribui cu ceva, strici “ordinea”. Daca nu ai fost “aprobat” in program nu existi. Nici daca Duhul Sfant ar interveni nu este lasat sa vorbeasca. L-a verificat comitetul, Conferinta, Uniunea?

Nu ai voie sa canti. Sigur, in biserica adventista se canta, dar doar acele “bucati” muzicale cu antet si stampila. Creatie proprie? Adaptare, rearmonizare, text nou macar? Spontaneitate? Utopie. Chiar si anumite instrumente muzicale au fost trecute la index, strica “tacerea”.

Se tace despre trecut. Pentru ca trecutul este dureros. Dar tacerea este si mai dureroasa. Sapa santuri adanci, prapastii intre generatii si chiar intre participantii la teribilele evenimente. Tinerii ii considera pe “barbosi” tradatori ordinari. Inca nu si-au vazut tuleiele in oglinda.

Se tace despre viitor. Ce rost are sa faci planuri, ni se spune frecvent, daca Domnul poate veni in orice moment? Nu, nu este potrivit sa mai facem planuri. Vindem tot, dam banii unor persoane care pretind ca duc evanghelia peste marginile pamantului. Ei sa vorbeasca, datoria noastra este sa asteptam in tacere. O tacere sparta doar de ecoul celor treizeci de arginti aruncati in Templu in loc de jertfa.

Mediul virtual nu este nici el scutit de aceasta plaga. Sigur, exista forumuri adventiste (ca sa le numeri sunt suficiente degetele de la o mana) dar acolo nu exista comunicare si dialog in adevaratul sens al cuvantului. Nu te conformezi “regulamentului”, esti expulzat. Sau esti ostracizat, marginalizat. Fiecare vorbeste singur, fiecare tace pe limba lui.

Ma uit la cele cateva bloguri rasarite in ultimul timp. Individualism cat cuprinde. Fiecare asteapta ca celalalt sa ia initiativa si sa comenteze pe blogul lui. Si asteapta in tacere. Laudele nu sunt puse la socoteala, si nici nu ar trebui. Dar atunci cand se intampla minunea si apare un comentariu opinat, preopinentul este redus la tacere prin contracararea opiniei exprimate. Eu am butonul si fac liniste in zona. Cum de a indraznit, mojicul!

Se invoca adesea motivul imaginii. Asa ca proverbul “cine nu vorbeste nu greseste” este citat mai des decat Cele zece porunci. Iar atunci cand vreunul nu mai poate tine in el si se exprima, este cauterizat si pus la zid, el e problema, nu problema in sine. Mai bine nu deschizi gura, ca sa nu spui vreo realitate. Pentru ca realitatile exista, de asta sunt realitati. Si de cele mai multe ori se vad, chiar daca taci. Tacerea nu poate acoperi cancerul. Sigur, se vor trezi si criticii din nastere care vor demola totul si pe toti, dar nici acesta nu este un motiv suficient pentru a tacea. Ei sunt doar o alta incercare de a te face sa inchizi gura.

Am deschis acest “colt adventist” ca pe o sezatoare unde se poate vorbi. Pe indelete. Fara patima. Sa reinvatam sa dialogam decent si pertinent. Daca pe blogurile personale nu avem loc unii de altii (si pentru altii), aici este un teren neutru, un loc de dat cu capul. Nu in gura celorlalti, ci de toti peretii. Pana cand zidurile dintre noi se vor darama. Dupa tacerea apocaliptica urmeaza strigatul de lauda pentru Eliberatorul nostru. Eliberare din tacere si individualism. Pentru ca destinatia noastra este un loc al ne-tacerii.

October 2, 2009 - Posted by | adventist, Dialog, inchinare, individualism, opinii

1 Comment »

  1. Perfect de acord si trist. Nu imi vine in minte decat o frantura de poezie semnata Nichita Stanescu:
    “Tristetea mea aude nenascutii caini
    pe nenascutii oameni cum ii latra.”

    Comment by klaher | October 11, 2009 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: