“In the garden stands a tree. In springtime it bears flowers; in the autumn, fruit. Its fruit is knowledge, teaching the good gardner how to understand the world. From it he learns how the tree grows from seed to sapling, from sapling to maturity, at last ready to offer more life; and from maturity to age and sleep, whence it returns to the elements of things. The lements in turn feed new births; such is nature’s method, and its parallel with the course of humankind. It was from the fall of a fruit from such a tree that new inspiration came for inquiry into the nature of things, when Newton sat in his garden and saw what no one had seen before: that an apple draws the earth to itself, and the earth the apple, through a mutual force of nature that holds all things, from the planets to the stars, in unifying embrace. So all things are gathered into one thing: the universe of nature, in which there are many worlds: the orbs of light in an immensity of space and time, and among them their satellites, on one of which is a part of nature that mirrors nature itself, and can ponder its beauty and significance, and seek to understand it: this is humankind. All other things, in their cycles and rhythms, exist in and of themselves; but in humankind there is experience also, which is what makes good and its opposite, in both of which humankind seeks to grasp the meaning of things.”

Pentru mai multe informatii vezi site-ul autorului (http://www.doctorofdisbelief.com/blog/books-by-ac-grayling.html), unde esti invitat sa-ti iei Ph.D.-ul in Erezie sau sa devii Doctor in Necredinta.

Am trecut cu bine de Televiziune si Dorobanti, inca nu incepuse asediul acolo. Soseaua Mihai Bravu si apoi Calea Vacaresti m-au ajutat sa ies la Bd. Cantemir. Acolo drumul spre centru era din nou blocat. Militia si armata formau un cordon. Am spus ca stateam in zona, dar am fost intors de cateva ori. In cele din urma un militian mi-a spus: Du-te, daca vrei sa mori. Am intrat pe Cuza Voda si intr-un minut am fost in casa. Pe strada am vazut oameni fugind, urmariti de altii. Doar cand am coborat din masina am auzit ca in apropiere se tragea, atat cu armament greu cat si cu arme automate. Traiam momente de cosmar, atmosfera de razboi. Se vedeau gloantele trasoare in intunericul noptii. In toate directiile. Ne-am rugat mult in noaptea aceea. Chiar si cu vecinii neadventisti din cladire.

Spre dimineata atmosfera s-a mai linistit. Spre pranz am iesit sa caut paine. In drum spre Piata Norilor am vazut patrule de militieni cu caini, dar care se tineau departe de populatie. Am auzit pe cativa adresandu-le insulte, injurandu-i. Era ceva ireal pentru ca pana atunci nimeni nu avea curajul sa obiecteze macar legat de prezenta lor. In magazin, spre surprinderea noastra, era paine de toate soiurile, cornuri, produse de patiserie. Si nici un pic de coada. In timp ce eram in magazin a intrat cineva si a intrebat: A cazut? Un altul, foarte agitat, a raspuns: A fugit, a fugit Ceausescu. Vestea a cazut ca un traznet. Am vazut cum oamenii au last painea pe tejghea si au iesit afara strigand cat puteau: Libertate! Cineva scosese deja radioul pe un balcon si se auzea Mircea Dinescu anuntand evenimentele tocmai petrecute. Era o stare ireala, parca traiam in vis. Patrulele militiei se retrageau cu caini cu tot prin spatele blocurilor ca sa nu fie probabil asaltati de multimea dezlantuita.

M-am intors acasa cu painea care nu a mai avut cautare. Televiziunea transmitea deja primele imagini cu elicopterul dictatorului plecand de pe cladirea Comitetului Central, cu multimile dezlantuite, si cu harababura din studiourile Televiziunii. Orasul vuia deja de masini, camioane, tramvaie, autobuze care claxonau incontinuu. Unii scosesera steagurile cu stema decupata pe geamurile masinilor si faceau raliu pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Ne-am suit in masina si am pornit pe bulevard spre Universitate. Se mergea incet, se avansa greu. Pretutindeni era o atmosfera incredibila. Oamenii se imbratisau, traversau bulevardul printre masinile care claxonau, era un vacarm de nedescris.

Odata cu caderea serii, atmosfera a redevenit sumbra. Tirurile de arme au inceput din nou sa se auda. Razlet, dar constant. Ne intrebam ce se intampla. Televiziunea transmitea in direct din Piata Palatului, si era clar ca oameni erau raniti si mureau pentru ca se tragea in multime. Securitatea se intorsese. Luase doar o pauza, insa sub acoperirea intunericului isi continuau obiceiurile.

Te intrebi cum este posibil ca fiinte umane sa coboare sub nivelul animalic – pana si animalele cunosc limite. Este pur si simplu rezultatul unei spalari pe creier practicate de anumite institutii de media care zi de zi, seara de seara au turnat in creierele acestor oameni ura. Iar picatura chinezeasca si-a produs efectul. Scenariul este deja vu pentru cine a avut curiozitatea sa deschida o carte si sa citeasca despre genocidul din Rwanda in 1994, spre exemplu. Si acolo, ani de zile posturi de radio au alimentat ura majoritatii Hutu fata de minoritatea Tutsi, in paralel cu planuri concrete vizand momentul atacului. A fost nevoie doar de o scanteie, de un motiv pentru ca ura acumulata sa se reverse fara limite. Pe langa distrugerea si incendierea caselor si a proprietatilor, gruparile Hutu au ucis peste un milion de persoane apartinand minoritatii Tutsi dar si Hutu moderati. Scenariul este identic: cu cat tipi mai tare si mai sustinut, cu atat este mai mare sansa ca ratiunea celor din jur sa fie pusa in stand-by. Este ca un drog care isi face efectul in timp.

Huliganismul nu a inceput ieri sau azi, ci a fost proferat in injuriile aduse guvernantilor, presedintelui, sau oricarei alte persoane care nu le era pe plac moderatorilor sau patronilor de trusturi media, sau chiar si invitatilor de ocazie sau permanenti la diversele “emisiuni” de ura. Fabrici de huliganism. Daca violenta de limbaj nu a fost taxata la timp de CNA, entitatile amintite mai devreme si-au permis sa avanseze pana acolo incat zilele acestea sa incurajeze deschis iesirea in strada. Nu a mai fost decat un pas ca ura acumulata in timp sa se manifeste violent fata de tot ce au intalnit in cale, fie oameni, fie obiecte. Am asistat la defilarea celor mai decadente aspecte ale caracterului acestor indivizi. Iar aceasta se numeste manipulare.

Daca manifestarile de la Tg Mures din 1990, sau mineriadele repetate, pot fi puse pe seama distrugerii moralitatii in perioada comunista, tinerii huligani de astazi sunt o generatie noua, multi nefiind inca nascuti in 1989. Iata omul nou, liber si neinfricat. Ce nu a reusit comunismul au reusit televiziunile contemporane: sa distruga valorile morale ale viitoarei generatii.

Nu stiu ce va urma zilele urmatoare, dar deja au fost facute promisiuni ca vor continua. Nu va fi nici o surpriza daca investitiile straine in Romania se vor diminua drastic. Deja presa internationala a relatat evenimentele pe larg. Ambasada americana la Bucuresti si-a avertizat cetatenii sa evite centrul Bucurestiului – nu mai este nimic de vazut. Nici romanii din diaspora nu vor mai fi atrasi sa revina sau sa investeasca intr-o tara in care proprietatea este nesigura la fel ca si viata. Probabil ca romanii din Romania, atat partida huliganilor cat si cei paralizati si incapabili de vreo reactie, se simt bine in astfel de circumstante. Pentru ei am o singura urare: Noapte buna, Romania!

P.S. Sunt curios ce reactie vor avea bisericile, cultele? Pana acum n-am vazut nici o luare de pozitie, ca sa nu mai vorbesc de vreo implicare directa, sociala. Ce relevanta au bisericile in astfel de momente de criza morala si sociala?

Am iesit din Bucuresti fara probleme la ora 8:30 fara sa intuiesc amploarea evenimentelor ce vor urma. In timp ce impachetam cadourile si mancarea pentru copii, urmaream in fundal cuvantarea lui Nicolae Ceausescu. Mai mult o intuiam, ca de ascultat nu o asculta nimeni din grup. Ne-a surprins, insa, intreruperea programului si muzica ce a urmat. Era clar ca ceva neobisnuit s-a intamplat. Am plecat spre Tatarai unde ne asteptau copiii in conditii execrabile. Tinuti ca animalele, pe niste “tambale” metalice ce fusesera candva paturi de spital sau de armata. Cei cu handicap locomotor se tarau pe mozaicul si cimentul de pe jos care nu fusese spalat de mult si pe care puteau fi usor recunoscute urmele de fecale. Mirosul pestilential de urina si fecale era accentuat de putina caldura emanata de o soba mare de teracota. Copiii nu aveau decat o camasa larga pe ei, si aceea zdrentuita.

Vizitasem caminul acela de cateva ori inainte, cu cativa membrii din comunitatea de tigani de la Niculesti, si cu un grup de prieteni din Germania care adusesera ajutoare. Era clar acum ca nimic din ce fusese donat pentru copii nu ajunsese la ei. Si de data aceasta administratorul si infirmierele sau educatoarele ne-au sugerat ca putem sa le dam lor ce am adus si le vor distribui ele copiilor. Am refuzat politicos si am inceput sa dam copiilor, individual, ce adusesem. Era impresionant pana la lacrimi sa vezi reactiile copiilor care, dupa ce primeau punga cu fructe si alte alimente o strangeau la piept si o ascundeau cat puteau de teama de a nu le fi luata. Altii se grabeau sa muste din fructe ca si cand vroiau sa fie siguri ca se vor bucura de ele inainte de a le fi confiscate. Bucuria lor se exprima adesea prin tipete. Era o priveliste de neimaginat si un nivel animalic la care fusesera adusi sau tinuti acesti copii. Nu ne puteam opri lacrimile. Educatoarele nu ii mai puteau tine sub control pe copii, desi aplicau lovituri puternice cu nuielele pe care le aveau in dotare. Cei care se tarau pe jos au varsat pungile pe cimentul murdar si mancau direct de acolo.

Imi e si acum greu sa descriu ce am vazut si trait in acea zi de 21 Decembrie 1989. Privatiunile si lipsa libertatilor in lumea din afara orfelinatului paleau in comparatie cu conditiile inumane in care (inca) traiau acei copii. Orice incercare de a negocia cu conducerea orfelinatului imbunatatirea conditiilor de viata ale copiilor au fost respinse. Erau rebuturi ale societatii, respinsi de parinti, si trebuiau eliminati cat mai curand. Nu puteai sa nu te revolti cand ti se spunea ca Partidul si Guvernul comunist are grija de acesti copii, si ca nu au nevoie de ajutorul nimanui din afara. Nu dadea bine pentru imaginea comunistilor sa te implici, pentru ca ar fi insemnat ca ei nu sunt in stare. Nu am vazut sa existe paza sau Securisti prin zona, dar cu siguranta erau informatori printre angajati. Benevol.

Am plecat de acolo cu sufletul incarcat ca de o povara imposibil de purtat. Ne-am oprit la apartamentul lui Laurentiu Serban in Ploiesti si am  discutat indelung ce s-ar putea face. Ne-am rugat in mod deosebit ca Dumnezeu sa gaseasca o cale sau sa schimbe oamenii si situatia. De fiecare data cand ii vizitam, unii din acesti copii nu mai erau. Trecusera la odihna, dupa un calvar greu de imaginat de catre noi, cei din lumea reala.

Toamna anului 1989 a fost lunga si frumoasa. Dar tensionata. Perestroika isi facuse simtite efectele, iar stirile despre ce se intampla in tarile fostului lagar comunist razbateau pe calea undelor sau in discutii particulare. Ma intrebam unde as putea gasi o sursa credibila, in afara Europei Libere pe care o ascultam din cand in cand, de unde sa obtin informatii de prima mana. Am mers impreuna cu Roland, colegul meu de clasa, si ne-am abonat la Biblioteca Americana in a carei curte, vis-a-vis, era o sala cu proiector unde se prezentau zilnic stirile primite de catre ambasada. Acolo am vizionat ce se intampla in fosta Germanie Democrata, trenurile care plecau supra incarcate de oameni ce isi doreau libertatea cu orice pret, barierele rupte de cei care cu disperare nu mai aveau rabdare pana la transportul urmator, care nu se stia daca va mai exista. Polonia, RDG, Ungaria, Cehoslovacia, era ca un serial care te tinea conectat si asteptai cu nerabdare episodul urmator: care este urmatoarea tara?

La inceput ne uitam cu grija in jur sa vedem daca ne urmareste cineva. Ulterior, sub impresia celor vazute saptamanal, nu mai aveam teama de supraveghere. Stiam ca ceva se va intampla, era un sentiment de deja vu si de asteptare a scanteii care sa produca explozia finala si in Romania. Nu banuiam ca Romania va fi epilogul sangeros al valului de schimbari in Europa de est.

Cand evenimentele de la Timisoara au devenit publice, cursurile la Seminar au fost suspendate pe termen nelimitat. Urma oricum vacanta de iarna, asa ca nu era pentru moment nici o problema. Nimeni nu stia cat va dura. Dar eram convinsi ca sosise momentul unei schimbari si in Romania.

In momentul in care am fost suit in duba, a sarit inauntru si Ligia Balan. Le-a spus militienilor ca ea vrea sa mearga in arest de buna voie. Ceilalti au venit pe jos la sectia de Militie care nu era departe de locul incidentului. Am dat declaratii, in care am spus ca ma aflam la colindat. Se facuse ora 3 dimineata. Mi-au cerut numarul de telefon si au sunat sa vorbeasca cu parintii. Doar mama era acasa. Militianul a intrebat-o foarte indignat daca stie ce face fiul ei la ora respectiva. Mama a raspuns ca stie ca sunt plecat . . . la colindat. Militianul a ramas fara replica. In cele din urma, dezamagit, a raspuns ca nu se astepta ca parinti responsabili sa-si lase odrasla sa colinde

Desi s-a soldat cu un joc de cuvinte, era adevarat ca plecasem sa colindam. Ceea ce era o iresponsabilitate civica si o incalcare a ordinii si linistii publice in comunism. Dimineata ne-au dat drumul, si ne-au returnat actele masinilor. Ma intreb si acum unde o mai exista procesul verbal de arestare si declaratiile date in noaptea aceea. Militienii atei au aflat mai multe despre aparitia crestinismului si despre Isus in noaptea aceea decat aflasera in viata lor pana atunci. Misiune indeplinita.

A fost o vreme cand colindele insemnau altceva. Prin Decembrie 1988, o parte din prietenii mei luau cursuri de canto la Scoala populara de arta din Ploiesti, scoala gazduita in Palatul Culturii, in plin centrul orasului. Ne-am intalnit intr-o seara cu profesoara de canto, doamna Szabados, si i-am propus sa organizam un recital, un concert al clasei. Concert de colinde. Dansa era organista la biserica Lutherana din Ploiesti, din cate imi amintesc, asa ca surpriza nu a fost mare. Era, insa, un risc. Colindele nu-l preamareau pe mai-marele zilei, ci pe Domnul domnilor. Securitatea era atenta, mai ales la sfarsit de an, sa nu cumva sa apara miscari de protest. Iar colindele erau o sfidare la adresa potentatului de Scornicesti.

Profesoara a acceptat, cu cateva conditii. Ne-am intalnit pentru o repetitie insa nu eram destui, asa ca am dat veste printre prieteni. Si s-au adunat, cei de la Campina, de la Valcanesti, de la Goruna, de la Batrani, din Bucuresti, Valeni, Urleta, Magureni, Fierbinti. Ne intrebam cati vor veni intrucat era o zi mohorata, iar dupa pranz s-a lasat deja ceata. In naivitatea noastra am pus chiar un afis pe usa de la intrarea in cladirea Palatului culturii de la strada principala. Nici nu e de mirare ca in scurt timp afisul a . . . disparut. Abia atunci am inceput sa ne dam seama de implicatiile evenimentului. Cineva chiar ne-a sfatuit sa renuntam in ultimul moment. Dar cand am vazut sala arhiplina gandul abandonului a fost uitat pe loc.

Programul a inceput. “O, ce veste minunata!” a fost colindul de debut. Pe fetele celor din sala se vedeau lacrimi, la fel ca si pe obrajii profesoarei de canto. Cantam gatuiti de emotie. Atmosfera era electrizanta, inaltatoare. Sa poti canta despre nasterea Mantuitorului, in Palatul Culturii, in timpul comunismului, sub ochii Securistilor care evident gaseau ca e prea tarziu sa mai poata interveni. Doua ore, atat a durat “recitalul” clasei de canto. Imn dupa imn, colind dupa colind.

La final, multimea a mai stat in holul Palatului. Unul din cei prezenti, de obicei tacut, mi-a spus cu ochii umeziti de lacrimi: “Ciupeste-ma, nu pot sa cred ce vad si aud.”

N-am mai stat mult dupa incheiere si am plecat spre Bucuresti. Se lasase intunericul, iar ceata deasa facea sa nu poti merge cu mai mult de 20-30km/ora. Cred ca am facut mai mult de doua ore pana in Bucuresti, dar am putut observa din cand in cand, in urma, o masina a Militiei care ma urma la distanta. Zapada topita in cursul zilei se transformase in gheata si masina patina frecvent. La intrarea in Bucuresti, dupa ce am trecut de Aeroportul Baneasa am sesizat o alta masina a Militiei oprita perpendicular pe sosea in intersectia de langa podul Baneasa. Un militian a coborat si a dat sa ridice mana pentru a ma opri. In momentul acela am apasat pedala de frana si masina a scapat de sub control. Am incercat sa o redresez, insa fara succes. Cel de la volanul masinii de Militie si-a dat seama de situatie si a pornit motorul mutand masina din intersectie doar cu cateva secunde inainte de inevitabila coliziune. Intrucat coborasem panta am apasat acceleratia si mi-am continuat drumul. Ma uitam mereu in oglinda retrovizoare, insa nu am mai vazut nici o masina de Militie. Am ajuns in cele din urma acasa. Inconjurand masina, am realizat ca aveam numar de . . . Botosani

Intr-una din zile, la incheierea cursurilor, l-am vazut pe colegul meu, Roland Paraschiv, foarte tensionat. L-am intrebat daca mai sta la biblioteca sau se duce acasa. Mi-a raspuns cam in doi peri ca se duce, dar nu acasa. Ca are o intalnire. Nu parea bucuros sau fericit ca trebuie sa mearga la acea intalnire. I-am spus ca nu pare incantat de intalnirea lui, din raspunsul pe care l-a dat. A admis. Am insistat daca il pot ajuta cu ceva, si mi-a spus in cele din urma ca trebuie sa mearga la Militie intrucat a depus o cerere pentru o masina de dactilografiat, si ca nu a primit inca aprobarea. L-am intrebat daca depusese specimenul (un text si toate caracterele) si mi-a spus ca da, mai demult, dar ca il cheama mereu si tot amana sa-i dea autorizatia.

Mi-a trecut atunci prin minte ca s-ar putea sa . . . fie chemat pentru altceva. L-am intrebat daca poate sa imi spuna numele celui cu care se intalneste la Militie, si mi-a spus ca nu are voie. L-am rugat sa mi-l descrie, si mi l-a prezentat ca un om scund, slab, cu chelie . . . I-am spus ca stiu cum il cheama. Roland a facut ochii mari. I-am spus sa ii transmita salutari maiorului Spiroiu din partea mea. Roland a zambit si oarecum s-a detensionat. I-am povestit ca si pe mine m-a chemat in urma cererii de pasaport. N-a fost nevoie sa-i dau mai multe detalii. Era clar ca stia la ce ma refer. Ne-am dat amandoi seama ca maiorul folosise aceeasi strategie. Acum insa facusem legatura si stiam ce urmarea.

S-a nimerit ca tocmai in ziua in care m-a chemat din nou maiorul Spiroiu sa fie programata o intalnire cu toti pastorii din tara la biserica Popa Tatu, cu participarea familiei Delmer Holbrook, responsabili al departamentului Viata de Familie la Conferinta Generala. In drum spre biserica m-am oprit la poarta Militiei Capitalei si m-am prezentat. Spre surprinderea mea maiorul Spiroiu ma astepta deja la poarta si m-a invitat inauntru. I-am raspuns ca nu pot ramane de data aceasta pentru ca sunt asteptat si intarzierea sau lipsa mea ar da de banuit. Am ramas pe trepte dand sa plec. Ofiterul s-a aratat foarte intelegator dar mi-a trasat “sarcina” ca pana data viitoare sa scriu tot ce stiu despre doua persoane: Anghel Oprisan, fost presedinte la Conferinta Bucuresti, si Lucian Cristescu, in perioada aceea pastor la “Cort”. Am raspuns ca imi cer iertare, dar intrucat nu am acceptat sa colaborez nu pot sa ofer informatiile cerute, reamintindu-i ca intre noi nu s-a creat o relatie de incredere. El a replicat ca nu e nevoie de cine stie ce informatii secrete ci chiar si generalitati, ca sa “imi formez mana” si sa vada si “ei” cum scriu. Am spus ca imi mentin pozitia si am plecat grabit, fara sa ma mai uit inapoi, luand-o chiar la fuga.

Eram bucuros ca nu fusesem nevoit sa dau nici de data aceasta note informative, avand in vedere si faptul ca ii cunosteam pe cei doi mentionati. Ma rugam lui Dumnezeu sa ma scape de povara aceasta si pe viitor. Dar ofiterul imi daduse destul de gandit cand a mentionat cele doua nume. Care era secretul din spatele interesului sau pentru cei doi?

Maiorul Spiroiu nu a renuntat si a plusat cerandu-mi ca ceea ce am discutat sa ramana doar intre noi, confidential. Am promis, dar el m-a amenintat ca informatiile pe care le-a discutat cu mine sunt mult prea sensibile si ca trebuie sa ii dau in scris ca nu voi divulga discutia purtata, mai ales ca tocmai spusesem ca nu am incredere in “ei”. Gandind ca evitasem angajamentul, am acceptat si am dat o declaratie cum ca nu voi divulga discutia purtata, in caz contrar asumandu-mi consecintele. Maiorul a insistat asupra consecintelor, probabil pentru a induce frica in mine. Insa socul trecuse, eram deja calm. Dupa ce am semnat declaratia si i-am dat-o m-a invitat sa il urmez. Am parcurs in mare acelasi traseu ca la venire, insa cu cateva ocolisuri (ma descurc bine cu orientarea in spatiu, nu mi-a fost greu sa le identific). La poarta mi-a spus ca ma va chema din nou, la care eu am obiectat ca nu m-am angajat sa mai vin sau sa colaborez, iar ofiterul mi-a replicat: “Tocmai de aceea”. Nu am dat atunci atentie acestui detaliu, insa aveam sa il inteleg mai tarziu.