Romanii in diaspora

Imi aduc aminte de o discutie cu o biserica romana din diaspora spaniola (si nu este unica). Imi spuneau cu naduf cat de persecutati erau de Uniunea Spaniola si de celelalte biserici spaniole locale. Nu li se aproba un pastor, desi numeric erau mult mai multi decat spaniolii, si erau tinuti la nivel de grupa sau companie. Programul bisericii era facut de spanioli, si chiar in acea dupa amiaza li se “impusese” un program despre familie si despre emanciparea femeii. Revolta ajunsese la cote inalte, iar dupa plecarea spaniolilor s-au simtit in sfarsit in largul lor sa cante in limba romana, sa predice si sa se roage pe limba lor.

Biserica isi facuse din existenta ei scop in sine. Se luptau pentru “supravietuire” si toate energiile erau canalizate in aceasta directie. Biserica romana devenise “cetatea de scapare” care le oferea sansa pastrarii identitatii romanesti. Pentru orice problema erau de vina spaniolii. Orice nereusita li se datora acestora. Li se spunea de fiecare data ca trebuie sa se integreze in societatea spaniola si ca nativii inteleg mai bine cultura locala si stiu mai bine ce trebuie facut. Si asta ii facea sa vada negru in fata ochilor. Se considerau jigniti, umiliti, injositi. Cu ce le erau superiori spaniolii, intrucat le gaseau atatea lacune si peste toate o lipsa crasa de civilizatie? Romanii incepusera evanghelizarea prin literatura iar rezultatele erau impresionante. Spaniolii ii descurajasera in permanenta ca acest mod evanghelistic nu mai dadea de mult rezultate in Spania, motiv pentru care disparuse orice initiativa prin intermediul literaturii. Romanii au organizat evanghelizari publice, din nou descurajate de spanioli sau privite cu reticenta deoarece societatea spaniola nu raspunde la astfel de initiative. Rezultatele au depasit insa orice asteptari.

Am incercat sa ii ajut sa vada lucrurile si din alta perspectiva. Cati romani din afara bisericii au invitat la serviciile de inchinare? Dar spanioli? Si, daca vor ca predica, imnul si rugaciunea sa fie rostite in limba romana, au asigurat un serviciu de traducere in asa fel incat spaniolii sa poata participa? Ce ar fi daca orientarea bisericii si a misiunii lor ar fi catre spaniolii in mijlocul carora traiesc? Nu cumva bisericile locale si Uniunea Spaniola si-ar schimba atitudinea? Daca vor da dovada de disponibilitate pentru slujire, nu va atrage aceasta atitudine mai mult decat izolarea etnica? Spiritele au inceput sa se destinda, dar tensiunea inca domina. Nu este usor sa convingi pe cineva, cu atat mai mult un grup, ca superioritatea etnica sau rasiala duce la conflicte. Onoarea si mandria lor au fost ranite, si cer compensare.

Recent Presedintele Diviziunii Euro-Africa, Bruno Vertallier, recunostea ca singurele tari unde exista crestere semnificativa de membri sunt Spania si Italia, si ca in aceste tari mai mult de jumatate din membri sunt imigranti romani. A uitat sa spuna ca romanii sunt, totusi, cei ce aduc un suflu evanghelistic si viata in bisericile din cele doua tari, si ca dezvoltarea numerica li se datoreaza in mare masura acestora. Probabil ca un echilibru intre cele doua pozitii ar fi de dorit. Flexibilitatea demonstrata de ambele parti va duce la o atmosfera mult mai productiva si la rezultate decisiv superioare. In fond, romanii nu se afla doar pentru motive economice in diaspora. Asa cum nici evreii nu au fost dusi in exil doar pentru aroganta etnica. Dumnezeu are un plan de a utiliza diversitatea in scopul unitatii.

Nationalism si rasism

Nationalismul sau rasismul este o alta tara care macina biserica. Africa de Sud este unul din exemplele notorii. Se recunoaste astazi faptul ca adventistii au mers mult mai departe decat guvernul sud-african in ce priveste segregarea rasiala in biserica, si au fost mult mai lenti in a se debarasa de aceasta. Se estimeaza ca Biserica Adventista practica apartheidul cu 20 de ani inainte de a fi legiferat de guvern. Doar dupa trei ani de la abolirea apartheidului a reusit si Biserica Adventista sa inainteze un comunicat impreuna cu scuze Comitetului National al Reconcilierii si Adevarului, incluzand insa si scuza ca “Biserica Adventista a fost o victima a sistemului guvernamental.”

Exista insa si exemple opuse: in Malawi (Nyasaland), atunci cand guvernul a introdus taxa de vot si taxa de coliba pentru negrii ce munceau la fermele albilor, Biserica Adventista a fost prima care a initiat miscari de protest.

In Statele Unite ale Americii rasismul si nationalismul isi fac inca simtite efectele. Desi rasismul a fost oficial abolit, Biserica are inca structuri separate pentru afro-americani. S-a dezvoltat si o sensibilitate a celor de culoare fata de orice ar putea constitui o ofensa sau un abuz (chiar si doar la nivel potential) asa incat astazi vorbim de discriminare inversa. In acelasi timp, albii refuza sa reactioneze, desi ar avea dreptul si obligatia, cand negrii abuzeaza de sensibilitatile create. Nicaieri nu este mai vizibil acest lucru ca in cadrul adunarilor elective la nivel de Uniuni, Diviziune, sau Conferinta Generala. Desi vorbitorii de limba spaniola reprezinta minoritatea cea mai numeroasa, nu s-a creat nici o structura organizatorica similara pentru acestia. Acum nu mai vorbim despre rasism? Iar afro-americanii sunt ultimii care sa se implice in sustinerea drepturilor vorbitorilor de limba spaniola.

Situatia aceasta imi aduce aminte de bisericile adventiste din Romania, fie ele de limba maghiara, rroma, ucrainiana, sau germana. In conditiile de dinainte de 1989, adventistii de orice nationalitate se inchinau impreuna, chiar daca imnurile se cantau poliglot iar vorbirile se traduceau. Dupa 1990 tendinta aproape generala a fost de separare, motivata de posibilitatea castigarii mai facile a celor de aceeasi nationalitate sau limba. In realitate nu s-a intamplat asa. Separarea adventistilor pe nationalitate in aceeasi localitate a transmis un puternic mesaj negativ, iar preconizatele rezultate evanghelistice se lasa inca asteptate. Probabil nu vor veni niciodata. Tot ce se vede astazi este o concurenta intre diferitele biserici adventiste locale, si o hipersensibilitate a celor minoritari care se folosesc de acest argument pentru “dreptul” de a accede in pozitii administrative ca principiu.

Istoria bisericii apostolice ne invata foarte clar ca atata timp cat au stat impreuna puterea lor de convingerea fost enorma. Era o raritate intr-o societate divizata sa vezi o comunitate eterogena dar unita. Cand etnicitatea si-a impus punctul de vedere, biserica s-a dezbinat iar preocuparea principala a devenit lupta interna pentru suprematie. Duhul lui Dumnezeu uneste, nu dezbina. Si acest aspect ar trebui sa se vada in cadrul unei biserici care pretinde ca se afla sub influenta si inspiratia Duhului Sfant. Are Biserica Adventista din Romania curajul sa discute aceasta problema spinoasa? Sau preferam ca bomba cu ceas sa explodeze in generatiile viitoare, pentru ca noi nu am avut chef sa o dezamorsam?

Caracter si libertate

Măsura unui caracter este dată mai puţin de felul în care omul respectă un set de legi şi mult mai mult de felul în care individul respectiv se comportă în absenţa oricăror constrângeri exterioare. Contrar realităţii falsificate a zilelor noastre, integritatea are de-a face în primul rând cu folosirea pozitivă a libertăţii, nu cu obedienţa faţă de nişte interdicţii. Acolo unde legea este neputinciosă, caracterul ar trebui să triumfe.

Nu esti Ortodox, nu esti Român!

Candidaţii la alegerile prezidenţiale din România “dau dovadă de o religiozitate ostentativă în această ţară majoritar ortodoxă, unde zeci de ani, în timpul regimului comunism, afişarea credinţei în Dumnezeu nu era privită cu ochi buni,” comentează AFP.

Tocmai citeam ca social-democratul Mircea Geoană, se închină în mod vizibil intr-o biserica din Pitesti înainte de a intra pe scenă la mitingul electoral; alteori asculta slujba cu o expresie gravă şi cere binecuvântarea prelaţilor. Bineinteles, totul în faţa camerelor de luat vederi. Crin Antonescu declara la randul sau ca primul lucru pe care il va face cand va ajunge presedintele Romaniei va fi sa se puna sub patrafirul Patriarhului.

“Oamenii politici folosesc această (strategie) pentru a câştiga capital de imagine în această ţară unde Biserica se bucură de mult respect”, explică pentru AFP sociologul Mircea Chivu.

Nu ne mira nimic, pentru ca ar fi chiar anormal ca intr-o tara cu 87 la sută din români declarati ortodocşi să îşi afirme ateismul sau apartenenta la o alta confesiune religioasa crestina, ca sa nu mai spun de o alta religie. Asta dacă vor să câştige voturi, bineinteles.

Traditia e lunga, reteta fiind folosita in alegerile prezidenţiale din 1996, cand Emil Constantinescu l-a întrebat pe Ion Iliescu, dacă are credinţă în Dumnezeu. Iliescu a încercat să ocolească răspunsul, dar asta l-a costat suficiente voturi incat sa piarda cursa electorala, mulţi indecişi hotarand să voteze pentru Constantinescu.

Sarbatorile religioase, inaugurarea de biserici, la inscaunarea prelaţilor, sunt toate exploatate de oamenii politici în căutare de popularitate. Chiar cu riscul de a-şi atrage furia credincioşilor, nemulţumiţi să vadă liderii politici trecând în faţa lor fără să stea la coadă pentru a intra în biserici.

Din nefericire, Biserica Ortodoxă nici macar nu se jeneaza ci îşi afişează “neutralitatea politică” spunand că nu poate împiedica niciun credincios să participe la slujbă. Iar candidatii sunt ortodocsi credinciosi, pentru ca altfel nu sunt romani, nu-i asa? Analiştii denunţă “confuzia” între stat şi Biserica Ortodoxă, întreţinută “în special de oamenii poitici”, în pofida statutului laic al ţării. “În momentul în care preşedintele României, deci al tuturor românilor, îi sărută mâna patriarhului ortodox, el pune statul într-o situaţie de subordonare faţă de Biserică”, susţine politologul Cristian Pârvulescu, referindu-se la momentul depunerii jurământului de către Băsescu.

O decizie a Sfântului Sinod chiar ii autorizează pe preoţi să candideze la posturi de consilieri judeţeni, sub pretextul că “nu este vorba despre a face politica partidelor, ci pe cea a comunităţilor”.

Nici Curtea Suprema nu se lasa mai prejos. În 2006, o plângerea legată de prezenta icoanelor in şcoli a generat o dezbatere fără precedent în România. După mai multe decizii juridice contradictorii, Curtea Supremă a decis în favoarea menţinerii simbolurilor religioase.

QED

Temperat-uristii

Am observat ca temperaturistii au un obicei straniu. Cand se anunta sau cand se apropie perioada alegerilor, sunt primii care alimenteaza pasiunile, dorintele. E ca si cum a sosit perioada caldurilor animalice. Nuuuuuu, nu e pasiune pentru ceva sau cineva, foarte rar vei intalni asta; este pasiune impotriva. De ce sa il puna pe acela prezbiter sau diacon, de ce sa fie acela presedinte sau secretar? Pasiunea la alegeri intrece orice imaginatie. Pentru ca nu este obisnuit cu asa ceva, umilul membru este bulversat. Nu stie ce sa inteleaga, este incurcat. Pana acum nu aveai voie sa te manifesti, acum temperat-ura a depasit cota critica, este aproape de crima. L-ar deranja mai putin daca in aceasta canicula nu ar fi tocmai el impins in fata, pus sa scoata el carbunii din focul contestatiilor in fata comitetului de numiri. Luat de val, acesta se trezeste ulterior abandonat, apostrofat, sau chiar criticat pentru nereusita. Scarbit este putin spus in dreptul simtamantului pe care il traieste. Scuipa cu naduf. „Urat obicei”, il taxeaza imediat temperaturistii. Doar ca ei au uitat sa citeasca Scriptura pana la capat, sau au sarit peste pasajul cu pricina din motive de „decenta”. „Am sa te scuip din gura”. Pasiune fara margini. Prefera clocotul temperat-urii. In registrul colorat al societatii mediteraneene scuipatul este un gest de neplacere profunda, de indignare. De pasiune. Extrema. Nu mai lingi ce ai scuipat. Lepadare. Fara de intoarcere. Mai bine rece, mort, e mai cinstit. Scuipatul este un semn al respingerii finale. Sens unic. O revolta impotriva temperat-urii nesanatoase.

Temperat-ura ucigasa

Pasiunea nu poate fi obligatorie. Sau poate? Auzeam pe cineva sfatuind studentii (viitori pastori) sa se roage mai cu pasiune, sa predice aidoma. Daca ai ucis, de ce astepti viata? Daca ai utilizat extinctorul pentru a stinge si putinii carbuni ramasi, nici fum nu se mai ridica. Inviere zici? Gesticulatie, tonul ridicat, stridenta, presto fortissimo, diezi, bemoli – un mare fals pe portativul pe care Compozitorul a asezat o melodie plina de viata ce foloseste ambitusul cu maiestrie si este insotita de nuantele unei trairi autentice. Cand ai bagat partitura in apa, sa se racoreasca, au disparut si indicatiile de pe portativ. La fel si cu vioara, cornul sau oboiul, din care picura trist apa si ale caror sunete nu se mai aud. Doar toba continua sa bata netulburat ritmul sfant, fara sincope, fara anacruze, doar pe timpii tari, asa cum scrie in Manual.

Tot temperat-ura

Incerc sa imi imaginez ce inseamna lipsa dorintei intr-o relatie romantica, daca asa ceva poate fi imaginat: nu, categoric nu, este o contradictie intre termeni. Este moartea relatiei, daca a existat vreodata. Cum sa iubesti daca nu doresti, daca nu ai pic de pasiune? Specialistii in temperatura au devenit experti in a stinge focul dragostei. Nu, nu ai voie sa te tii de mana (despre cei casatoriti vorbeam, de voi ceilalti nici vorba) cu sotia, nu cumva sa o saruti in public, iar in biserica e anatema, va cobora foc din cer (temperat-ura scapa de sub control, devine canicula). Expresii de tandrete, o mangaiere, un zambet, sunt excluse. Pana mai deunazi, trebuia sa stai pe o parte a bisericii, cu barbatii, iar femeile si fetele in cealalta parte. Semn de sfintenie, separare. Am spus sfant, ce sacrilegiu! In biserica nu ai voie sa alergi, daca un copil se intampla sa alerge i se face imediat observatie (daca nu i s-a aplicat din instict sfanta corectie). Tot asa cum ucenicii ii opreau pe copii sa alerge spre Isus. Doar ca Invatatorul a fost prezent cu dragostea lui nemarginita, si i-a primit pe copii asa cum simteau ei sa vina la Mantuitorul. Din inima lor se revarsa dorinta, pasiunea, energia, viata. Verdictul a venit insa pentru cine nu se astepta: „Daca nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor”. Daca nu veti abandona temperat-ura, daca nu veti invata ce este aceea pasiune, dorinta, vointa, dragoste, nu putem sta impreuna la masa in cer, spunea Isus. De fapt nici pe pamant. La masa cu Isus stateau cel mai frecvent pacatosii, vamesii si prostituatele. Acestia stiau ce inseamna sa vrei, sa doresti, sa ai pasiune pentru ceva. Iar Isus le corecta doar obiectul pasiunii, apreciind si incurajand forta launtrica ce indica viata, speranta.

Temperat-ura

Acum cativa ani am scris un text (pe defunctul blog tin.ro), si sunt surprins sa observ ca intre timp temperat-ura a crescut. Il voi reda asa cum a fost scris atunci, in episoadele care urmeaza. Termometrul este inca util. Lectura fierbinte!

Dorinta a fost si este descurajata constant in biserica adventista. Daca iti doresti o imbunatatire esti sfatuit sa te ocupi de altceva. Daca esti pasionat de ceva ti se raspunde ca e bine sa fii mai temperat. Si uite asa temperat-ura isi face loc in biserica. Nuuuuu, nu va ganditi ca ar fi cumva o febra care indica o lupta a organismului impotriva unor elemente nocive, toxine. Nici de o pasiune zdrobitoare care ne face sa umplem pana la refuz bisericile in asa fel incat sa desfacem acoperisul pentru a-i putea introduce pe paralitici. Este vorba de ura temperata. Un instrument de control dintre cele mai perfide si eficiente. Nu ai voie sa iti doresti nimic. Nu se schimba nimic. Se invoca imediat “credinta sfintilor data o data pentru totdeauna”. Cum ai putea fie si doar sa gandesti ca teologia are un caracter dinamic (fara sa contrazici revelatia anterioara) sau ca fondul poate imbraca forme diferite? Cum sa ingadui manifestarile emotionale in biserica, doar adventismul se traieste la nivel intelectual, gnostic? Si uite asa a disparut pasiunea din randurile noastre. Ne-a parasit cu tristete lasand un gol imens in urma. Numai ca odata cu pasiunea a plecat si speranta. Sunt verisoare de nedespartit. Cum sa mai speri ca Isus revine daca nu mai exista pasiune pentru El? Cum sa mai speri in schimbarea (frate)lui sau a (sor)ei daca nu mai ai nici o pasiune pentru ei? Solutia oferita in schimb? Tot ce facem sa includa numele Sperantei. Avem “Vocea Sperantei”, in curand “Speranta TV”, motto-uri de genul “Transmitem speranta excelent” (permiteti-mi o pauza scurta, poate inteleg si eu sensul acestui motto), sau imnuri ca “Sfanta Speranta”. Toate bune si frumoase. Dar pasiunea? Dar dorinta? Au fost inlocuite cu datoria sfanta, cu obligatia. “Trebuie” a luat subtil locul lui “Vreau”. Aceasta schimbare nu s-a petrecut de la sine ci este un plan premeditat. Temperat-ura. Termometrul sa indice viata, cand in realitate este doar antecamera mortii. Imagineaza-ti cum ar fi fost ca Isus sa se adreseze celui ce dorea cu ardoare sa fie vindecat cu cuvintele: “Ce trebuie sa-ti fac?” Sau sa intrebe asa cum a facut-o in sinagoga din Nazaret, copiind perfect stilul fariseic: “Se cade sa faci bine in Sabat?” Insa Isus a ales sa se adreseze celor ce veneau la El cu terminologia care ii oripila pe “temperaturisti”: “Ce VREI sa-ti fac?” (va urma)

Realitate sau fictiune?

Vocea profetica a bisericii

Ne-am obisnuit sa vorbim despre profetie, si nu stiu daca exista specialisti in profetia biblica mai buni ca adventistii. Insa modelul profetic abordat este departe de cel biblic. In marea lor majoritate, profetii biblici se ocupau in primul rand de nivelul moralitatii poporului sau al societatii in care traiau. Predictiile temporale reprezentau un minim cantitativ si calitativ. Daca citim cu atentie cartea Apocalipsei vom constata ca profetiile despre viitor ocupa un loc important dar nu major. Importanta era calitatea elementului uman implicat in actiunile ce urmau sa se desfasoare. Bisericilor din primele capitole ale Apocalipsei li se recomanda fie sa pastreze ceea ce au (nivelul moral atins) fie sa se corecteze pana nu este prea tarziu.

Nu este suficient ca biserica sa se considere o voce profetica pentru ca are cunostinte solide de interpretare a profetiilor, sau sa voteze declaratii in legatura cu diversele tare sociale in functie de imprejurari. Nu este suficient ca biserica sa incurajeze pacea si sa promoveze buna intelegere. Biserica are, prin mandatul incredintat, obligatia de a protesta public si sustinut fata de gravele incalcari morale mai ales la nivel inalt. De cand nu ati mai vazut biserica in ansamblul ei opunandu-se derapajelor politice si sociale? Cand a fost ultima ocazie in care biserica a fost oripilata si realmente manioasa pentru ca “schimbatorii de bani” si “targovetii” au ocupat piata publica si au rasturnat scara valorilor morale? Cand s-a manifestat ultima data menirea profetica a bisericii si cand a fost auzit glasul ei “strigand pe ulite”?

Biserica are obligatia de a transmite un mesaj clar, fara ambiguitate, in ce priveste moralitatea in societatea moderna. Traversam crize politice si economice, perioade electorale in care minciuna este ridicata la rang de virtute, prostitutia politica este considerata normalitate, cinismul este la el acasa pe toate canalele media, interesul personal a luat de mult locul celui public in cercurile politice si administrative, rusinea este ne-rusinata si necunoscuta, incompetenta este promovata in cele mai selecte pozitii, iar tupeul si nesimtirea sunt intalnite la tot pasul pe strada. Grobianismul este intalnit chiar printre membri bisericii, alaturi de o lipsa crasa de educatie si de un minim de civilizatie.

Unde este vocea profetica a bisericii cand candidati politici viziteaza institutiile bisericii cu scopul nevoalat de a atrage voturile credinciosilor, in timp ce biserica evita intrebarile incomode cu gandul la viitoarele beneficii in cazul in care candidatul va fi ales? Sa-mi fie cu iertare, dar exact acest sentiment l-am avut vizionand clipurile video de la UEO si citind comentariile postate. Sper ca biserica adventista nu numai sa isi respecte sfatul dat in campaniile electorale trecute, acela de a nu permite candidatilor in campanie sa vorbeasca in biserici, ci sa si protesteze public fata de aroganta, limbajul suburban, miniciunile si derapajele morale ale acestora. Doar asa isi va impini biserica misiunea profetica pentru timpul actual si isi va face auzita vocea profetica de ghid moral in societate.